ICCJ. Decizia nr. 1311/2005. Penal. Art.20 rap. la art.174 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1311/2005
Dosar nr. 7023/2004
Şedinţa publică din 22 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 353 din 14 septembrie 2004, Tribunalul Dâmboviţa în baza art. 20, raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe inculpatul M.V. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În temeiul art. 174 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 64, art. 65 alin. (1) – (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, executarea pedepsei complimentare urmând a începe după executarea pedepsei închisorii.
Conform art. 14, art. 15 şi art. 346 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat către partea vătămată constituită parte civilă V.G. la plata sumei de 820.000 lei reprezentând despăgubiri civile, cheltuieli efectuate ca urmare a vătămării corporale produse la 20 ianuarie 1994, sumă ce va fi reactualizată potrivit indicelui de modificare a preţurilor de la momentul punerii în executare.
Inculpatul a mai fost obligat cu titlu de despăgubiri civile la plata sumei de 53.633 lei, reprezentând c/val asistenţei medicale acordate victimei pe perioada spitalizării şi care a fost plătită de partea vătămată V.G., sumă ce va fi reactualizată la data executării.
Totodată, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 25.000.000 lei daune morale către partea civilă V.G.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., M.V. a fost obligat la 3.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
A reiterat instanţa că, în seara zilei de 20 ianuarie 1994, între inculpatul M.V. şi partea vătămată V.G., s-a produs un incident în barul proprietatea primului, în condiţiile în care cel din urmă fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, în repetate rânduri, a intervenit în desfăşurarea programului muzical asigurat de o formaţie instrumentală. Partea vătămată deranjată de intervenţia inculpatului a părăsit localul şi a revenit înarmat cu un corp contondent şi în timp ce se îndrepta spre locul unde se aflau instrumentiştii şi respectiv barul localului, a fost întâmpinat de către inculpatul M.V., la rându-i, înarmat cu o măciucă din lemn prelucrat lovindu-l cu aceasta în cap.
După ce victima a fost transportată la domiciliu, starea sănătăţii s-a înrăutăţit, fiind transportat la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, unde s-a intervenit neurochirurgical, realizându-se eschilectomie frontală dreapta pentru înlăturarea fragmentelor osoase oprirea hemoragiei cerebrale. Evoluţia postoperatorie a fost favorabil victimei implantându-i-se o placă protectoare la nivelul craniului.
După cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală nr. A.15/15757 din 19 decembrie 1995, al I.N.M.L. Bucureşti, leziunile produse au necesitat pentru vindecare 65 zile îngrijire medicală şi au pus în primejdie viaţa victimei, Comisia de Avizare şi Control a I.N.M.L. Bucureşti, apreciind prin adresa nr. A.5/1598 din 07 octombrie 1997 că viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie.
Lovirea victimei cu o măciucă din lemn masiv prelucrat într-o regiune anatomică, în care sunt situate organele vitale, cap, şi cu mare intensitate, din moment ce s-a produs o leziune a craniului cu fractură şi înfundare osoasă, ce a necesitat intervenţie neurochirurgicală pentru salvarea vieţii victimei, constituie o activitate care, prin însăşi materialitatea sa, vădeşte că inculpatul a prevăzut moartea victimei ca rezultat posibil al acţiunii sale.
S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului astfel cum a fost mai sus descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., text de lege în baza căruia urmează să se pronunţe o pedeapsă cu închisoare.
La individualizarea pedepsei, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul de pericol social al faptei, împrejurările concrete în care a fost comisă, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului care a recunoscut săvârşirea infracţiunii şi a avut o atitudine sinceră atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, astfel încât, s-a apreciat că o pedeapsă orientată spre minimul special poate atinge scopul preventiv educativ al pedepsei conform art. 52 C. pen.
Partea vătămată V.G. s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând acordarea despăgubirilor civile determinate de cheltuielile organizate de internarea în spital, de intervenţia chirurgicală realizată şi tratamentul postoperator, precum şi acordarea de daune morale.
În baza dispoziţiilor art. 14, art. 15 şi art. 346 C. proc. pen., s-a apreciat că se impune obligarea inculpatului către partea vătămată constituită parte civilă V.G., cu titlu de despăgubiri civile, în sumă de 820.000 lei reprezentând cheltuielile efectuate ca urmare a vătămării corporale produse la 20 ianuarie 1994, aşa cum de altfel s-a constituit parte civilă cu ocazia judecării, în fond a cauzei, în faţa Judecătoriei Găeşti, sumă ce va fi reactualizată potrivit indicelui de modificare a preţurilor, de la momentul punerii în executare, avându-se în vedere că anul de efectuare a cheltuielilor este 1994.
Inculpatul a mai fost obligat cu titlu de despăgubiri civile şi la plata sumei de 53.633 lei, reprezentând c/val asistenţei medicale acordate victimei, pe perioada spitalizării şi care a fost achitată de partea vătămată V.G., sumă ce a fost reactualizată.
Inculpatul M.V. a mai fost obligat şi la plata sumei de 25.000.000 lei daune morale, către partea civilă V.G.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul M.V., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat în esenţă, schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 20 C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) C. pen.
În subsidiar, a solicitat reţinerea la încadrarea juridică a faptei a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., urmând a se proceda la reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia sub minimul special prevăzut de textul de lege incriminator.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 483 din 8 noiembrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.V.
A motivat instanţa de apel că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţă, încadrarea juridică dată faptei este legală şi nu se justifică reţinerea circumstanţei, prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.
Pedeapsa de 5 ani închisoare în regim privativ de libertate a fost bine individualizată atât ca întindere cât şi ca modalitate de executare, prima instanţă ţinând seama de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de gradul de pericol social al faptei, de modul şi condiţiile concrete în care a fost săvârşită, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care este infractor primar, a recunoscut şi regretat fapta comisă.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul M.V., solicitând restituirea cauzei la procuror, întrucât nu i-a fost prezentat materialul de urmărire penală. Întrucât unul dintre membrii completului de judecată de la instanţa de apel din primul ciclu procesual, respectiv judecătorul V.M. a participat ulterior şi la soluţionarea recursului, a solicitat casarea hotărârilor pronunţate cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
Recurentul a invocat şi eroarea gravă de fapt prin nereţinerea circumstanţei atenuante a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Prin ultimul motiv de recurs s-a solicitat reţinerea de circumstanţe atenuante, având în vedere conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea faptei şi poziţia procesuală de recunoaştere şi regret a faptei.
Examinând recursul declarat de inculpat se constată următoarele:
Prezenta cauză, se află la al doilea ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului în anulare declarat de procurorul general, de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 2230 din 19 mai 2000 a acestei instanţe, dispunându-se casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa, numai sub aspectul încadrării juridice ce urmează a fi dată faptei:
În cadrul judecăţii din primul ciclu procesual şi al căilor de atac exercitate, inculpatul nu a invocat neprezentarea materialului de urmărire penală de către procuror.
Potrivit art. 38518 C. proc. pen., instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.
Pe de altă parte, neprezentarea materialului de urmărire penală nu a fost invocată în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată, astfel că pretinsa nulitate nu mai poate fi invocată.
Motivul de recurs prin care se solicită casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu motivarea că judecătorul V.M. a participat la judecarea cauzei în apel şi în recurs, nu este întemeiat.
Judecătorul V.M. a făcut parte din completul de judecată care a pronunţat Decizia penală nr. 516 din 18 mai 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a admis recursul parchetului şi s-a casat hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei la Tribunalul Dâmboviţa, pentru continuarea judecăţii.
S-a motivat că greşit Tribunalul Dâmboviţa s-a desesizat şi a restituit cauza la parchet.
Judecătorul a pronunţat ulterior, Decizia penală nr. 483 din 8 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, atacată în prezent cu recurs de către inculpat.
Cazul de incompatibilitate invocat nu este întemeiat, întrucât judecătorul făcând parte din completul de judecată care a dispus casarea sentinţei penale prin care se restituise cauza la parchet, nu s-a pronunţat în fond asupra cauzei, în sensul că nu a rezolvat probleme legate de existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului.
Judecătorul nu a fost incompatibil când a judecat cauza în apelul declarat de inculpat.
Acestea sunt considerentele pentru care primele două motive de recurs formulate de inculpat nu pot fi primite.
Motivul de recurs prin care se critică hotărârile pronunţate pentru nereţinerea circumstanţei prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., este întemeiat.
Martorii oculari D.G., S.C., M.I. şi S.A., atât la urmărirea penală cât şi în instanţă, au relatat că partea vătămată V.G. când a intrat în bar, se afla în stare de ebrietate şi a intervenit asupra orchestrei, provocând iritarea membrilor orchestrei şi a consumatorilor. De asemenea, partea vătămată a avut unele manifestări prin care a creat dezordine în local, devenind recalcitrantă, astfel că inculpatul în calitate de patron cât şi o parte dintre consumatori, au intervenit reuşind să-l tempereze pe V.G. şi să-l determine să părăsească localul.
La un interval scurt, de circa 5 minute, partea vătămată a revenit în local înarmată cu un ciomag, împrejurare în care inculpatul a ieşit în întâmpinarea acesteia, lovind-o în cap cu o măciucă din lemn prelucrat.
Rezultă astfel că, faţă de comportarea anterioară a victimei şi de revenirea acesteia în local, înarmată cu un ciomag, inculpatul a acţionat într-o stare de puternică tulburare, determinată de provocarea părţii vătămate.
Greşit instanţele nu au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Sub acest aspect, urmează a admite recursul declarat de inculpat şi casând hotărârile atacate, la infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., se va reţine dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., urmând a-i aplica o pedeapsă orientată la limita minimă a textului de lege incriminator, având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Ca o consecinţă a reţinerii circumstanţei atenuante a provocării, se vor reduce la jumătate despăgubirile materiale şi morale la care a fost obligat inculpatul către partea civilă V.G.
Recursul declarat de inculpat urmează a fi admis în conformitate cu art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., în sensul celor reţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva deciziei penale nr. 483 din 8 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 358 din 14 septembrie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa, cu privire la nereţinerea circumstanţei atenuante a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. şi cu privire la soluţionarea laturii civile.
În baza art. 20, raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), condamnă pe inculpatul M.V. la un an şi 8 luni închisoare.
Reduce la jumătate despăgubirile materiale şi morale la care a fost obligat inculpatul către partea civilă V.G.
Menţine celelalte dispoziţiile ale hotărârilor atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 131/2005. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 133/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
