ICCJ. Decizia nr. 4080/2006. Penal

Decizii penale ICCJ 2006

Prin sentința penală nr. 113 din 1 martie 2004, Tribunalul Prahova a condamnatul pe inculpatul R.M., la:

- 6 luni închisoare, pentru participație improprie la săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 246 și 258 C. pen. (fapta săvârșită în luna octombrie 1998).

Conform art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni (art. 82 C. pen.).

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

în temeiul art. 1 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2002, a constatat că pedeapsa mai sus-menționată este grațiată, în totalitate, condiționat.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.

A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea vătămată B.D.Ș., ca nefondată.

în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 3.500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Prin aceeași sentință, s-a dispus achitarea aceluiași inculpat, R.M., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) și art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 31 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) (fapta din 2 noiembrie 1998), art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. (fapta din septembrie - decembrie 1998) și respectiv 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (fapta din 01 - 02 octombrie 1998).

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Numitul B.A., ca urmare a retrocedării proprietății, a redobândit un imobil situat în Craiova, județul Dolj.

întrucât era în vârstă și suferind, B.A. a dorit să înstrăineze imobilul menționat, în care sens l-a împuternicit pe inculpatul R.M., soțul fiicei sale R.D.A., ca în numele său să vândă, cum va crede de cuviință și la cel mai bun preț acest imobil, în care sens a fost întocmită procura nr. 203 din 29 mai 1997.

în vederea înstrăinării imobilului inculpatul a apelat la o cunoștință a sa și anume numitul B.C.B., care a intermediat vânzarea către B.T.R. București.

Conform contractului de vânzare-cumpărare, prețul vânzării a fost stabilit la 1.764.945.000 lei, echivalentul a 195.000 dolari S.U.A., preț care s-a convenit a fi plătit în două tranșe și anume: prima tranșă în sumă de 407.295.000 lei, echivalentul a 45.000 dolari S.U.A., care a fost achitat la data de 16 septembrie 1998 (când a și fost autentificat contractul de vânzare-cumpărare) urmând ca tranșa a doua, în sumă de 1.357.650.000 lei, echivalentul a 150.000 dolari S.U.A. să fie achitată în contul vânzătorului, cu condiția ca acesta (vânzătorul) să elibereze imobilul de chiriași ori locatari existenți la acea dată.

Proprietarul imobilului, B.A., prin mandatarul său, inculpatul R.M., având la dispoziție suma de 45.000 dolari S.U.A., din prima tranșă, a încheiat câte o convenție cu persoanele care locuiau cu chirie în imobil, acordându-le diverse sume de bani, în vederea dobândirii altor locuințe.

în felul acesta a fost îndeplinită condiția cerută de cumpărător în vederea plății celei de a doua tranșe din valoarea imobilului.

Convențiile cu locatarii au fost încheiate la data de 25 septembrie 1998.

La data de 28 septembrie 1998, B.A. a decedat, ceea ce ar duce la concluzia că mandatul primit de inculpat, conform procurii nr. 203 din 29 mai 1997, s-a stins, conform art. 1552 pct. 3 C. civ.

Cu toate acestea, ca o excepție de la acest text de lege s-a acceptat că mandatarul este ținut să termine operațiunea pentru care a fost mandatat și după decesul mandantului, dacă, prin întârzierea cu care s-ar executa contractul, s-ar provoca pagube moștenitorilor mandantului, așa cum se dispune prin art. 1539 alin. (2) C. civ.

în baza acestui text de lege [(art. 1539 alin. (2) C. civ.)], la data de 29 septembrie 1998, inculpatul a prezentat reprezentanților B.T.R. convențiile încheiate cu chiriașii imobilului și a solicitat achitarea celei de a doua tranșe din prețul de vânzare a imobilului. în aceeași zi a fost încheiat și un proces-verbal de predare a imobilului.

Urmare a celor de mai sus, la data de 30 septembrie 1998, cumpărătorul B.T.R., a virat în contul decedatului B.A. suma de 1.397.650.000 lei.

A doua zi, respectiv 1 octombrie 1999, inculpatul a schimbat suma din moneda românească în dolari S.U.A., printr-un ordin de cumpărare de valută la vedere semnat de acesta.

La data de 2 octombrie 1998, inculpatul a scos din contul deschis la B.T.R., pe numele decedatului, suma de 30.000 dolari S.U.A. pe care a virat-o în contul deschis pe numele fiului său R.A.D., suma de 39.500 dolari S.U.A. în contul celuilalt fiu al său R.M. 30.000 dolari S.U.A. în contul aparținând soției sale și a ridicat personal sumele de 25.000 dolari S.U.A. și 22.000 dolari S.U.A., astfel că în cont a mai rămas suma de 780 dolari S.U.A.

O parte din banii scoși din cont au fost înmânați cu titlu de comision numitului B.C.B., ca urmare a ajutorului dat pentru intermedierea vânzării, sumă care s-a cifrat la 20.000 dolari S.U.A. Proprietarul imobilului B.A. a fost înmormântat la data de 30 septembrie 1998.

S-a mai reținut faptul că defunctul B.A. era bolnav de mai multă vreme de boala tip "Alzeimer", fapt ce făcea să comunice greu cu cei din jur, inclusiv cu fiul său B.D.Ș., stabilit de mai mult timp în Franța și care l-a vizitat ultima dată în luna noiembrie a anului 1998, cum și faptul că acesta (defunctul) a locuit în domiciliul fiicei sale R.D.A. și a soțului acesteia inculpatul R.M., fiind îngrijit de aceștia.

Fiul defunctului, R.D.Ș., a susținut că nu a fost înștiințat despre moartea tatălui său în ziua când s-a produs evenimentul, iar sora sa a motivat acest lucru prin lipsa numărului de telefon la care să sune.

R.D.Ș. a mai făcut precizarea că a aflat de moartea tatălui său la câteva zile de la producerea evenimentului și că a venit în țară cu ocazia pomenirii de 40 zile, dată la care nu a aflat despre prețul exact cu care a fost vândut imobilul din Craiova, spunându-i-se evaziv că ar fi fost un preț nesemnificativ.

Această împrejurare, arată prima instanță a fost reținută de către organele de urmărire penală ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

în legătură cu această faptă, prima instanță a arătat că nu întrunește elementele infracțiunii în discuție, deoarece "în speță este vorba despre o sumă de bani care face parte din masa succesorală a defunctului B.A. și despre care B.D.Ș. ar fi luat cunoștință cu ocazia dezbaterii succesiunii părintelui său (prin intermediul Notarului Public sau al instanței judecătorești), care nu s-ar fi consemnat în certificatul de moștenitor sau sentință decât în baza unor înscrisuri și nu pe simpla relatare verbală a unei persoane care de altfel nici nu era moștenitor".

S-a mai arătat că nu poate fi avută în vedere, ca un argument în favoarea existenței infracțiunii de înșelăciune împuternicirea dată de B.D.Ș. inculpatului pentru a-l reprezenta la notarul public, deoarece aceasta a fost dată doar în vederea stabilirii calității de moștenitor nu și a masei succesorale care urma să se dezbată ulterior prin eliberarea unui certificat de moștenitor suplimentar.

De fapt, susține instanța de fond, ulterior, prin sentința civilă nr. 5083 din 9 mai 2005 a Judecătoriei sectorului 6 București, definitivă, s-a constatat că din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului B.A., face parte suma de 1.357.650.000 lei, reprezentând echivalentul a 150.000 dolari S.U.A. la cursul B.N.R. din ziua achitării tranșei a II-a din prețul vânzării imobilului.

Așa stând lucrurile, a concluzionat prima instanță, în cauză nu poate fi reținută nici infracțiunea de participație improprie la infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), constând în determinarea cu intenție din partea inculpatului ca notarul public să emită certificatul de moștenitor nr. 80 (care în fapt stabilește calitatea de moștenitor).

Cu privire la achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a arătat că nu sunt întrunite cerințele cerute de lege, în primul rând pentru faptul că schimbarea de către inculpat, în zilele de 01 și 02 octombrie 1998 a sumei de bani care reprezenta tranșa a doua din valoarea din valoarea imobilului înstrăinat din moneda românească în valută, nu a făcut altceva decât să apere interesele moștenitorilor defunctului, în sensul că le-a creat o situație mai favorabilă, știut fiind faptul că moneda românească era într-o continuă depreciere iar, în al doilea rând, pentru faptul că intenția acestuia nu a fost de a altera ordinele de plată sau de a le contraface, depunând semnătura sa la rubrica "semnătură autorizată", intenția sa a fost de a face ca unul din moștenitorii defunctului să folosească un bun ce face parte din masa succesorală, aceasta fiind soția sa, moștenitoare legală.

S-a mai arătat că, în principal, activitatea imputată inculpatului nu are caracter penal, ci constituie o problemă cu caracter civil în cadrul căreia se putea stabili atât persoanele cu vocație la moștenirea defunctului B.A. cât și a masei succesorale ce compune această moștenire, dar că partea vătămată B.D.Ș. a ales calea penală, pentru a ocoli eventualele obligații ce trebuie să le suporte în legătură cu întreținerea defunctului de către sora sa R.D.A.

Prima instanță a mai arătat că singurele fapte care îmbracă caracter penal, imputabile inculpatului, sunt acelea care se referă la ascunderea de către acesta a decesului mandantului său, B.A. și determinarea cu intenție a funcționarilor bancari să efectueze diferite operațiuni bancare asupra contului defunctului, operațiuni efectuate din culpă și care nu ar fi fost efectuate, dacă aveau cunoștință de situația reală, până la finalizarea procedurii succesorale sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 246 și 258 C. pen.

împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, partea civilă B.D.Ș. și inculpatul R.M.

Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin decizia penală nr. 261 din 17 iunie 2004, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și partea civilă B.D.Ș., în sensul că a desființat în parte hotărârea atacată și rejudecând a decis:

- condamnarea inculpatului R.M., la o pedeapsă de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74, 76 C. pen.;

- a făcut aplicarea art. 74 și 76 C. pen., referitor la infracțiunea prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 246 și 258 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), și în baza acestor texte de lege l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 3 luni închisoare;

- a înlăturat aplicarea art. 81 C. pen., pentru această pedeapsă și a menținut dispoziția de grațiere, dispusă de prima instanță;

- în baza art. 334 C. proc. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a schimbat încadrarea juridică a faptei de înșelăciune în formă continuată și agravată prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen. (faptă din septembrie - decembrie 1998), în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), și art. 74 - art. 76 lit. c), texte de lege, în baza cărora l-a condamnat pe inculpatul R.M. la 2 ani închisoare;

- menținerea dispoziției de achitare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 31 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) (fapta din 2 noiembrie 1998). în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și anume, 2 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen.

Au fost anulate înscrisurile falsificate și anume; cererea de cumpărare de valută la vedere din 1 octombrie 1998; ordinele de plată pentru persoanele fizice R.D., R.M. și R.D.A. din 2 octombrie, aflate în dosarul de urmărire penală. S-a constatat că acțiunea civilă s-a rezolvat prin sentința civilă nr. 5083 din 9 mai 2000 a Judecătoriei sector 6 București (dosar nr. 15879/1999).

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacată.

Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.M., pe care l-a obligat la plata sumei de 90.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, partea vătămată B.D.Ș. și inculpatul R.M.

Parchetul a criticat decizia curții de apel cu privire la comiterea unei erori grave de fapt constând în menținerea dispoziției de achitare a inculpatului R.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), precum și la existența unei neconcordanțe între minuta și dispozitivul deciziei.

Partea civilă B.D.Ș. a criticat decizia atacată cu privire la omisiunea instanței de a pune în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptei de înșelăciune, greșita menținere a dispoziției de achitare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), greșita respingere a acțiunii civile pe considerentul că acesta a fost rezolvată în fața instanței civile, precum și la existența unei neconcordanțe între minută și dispozitivul deciziei, aspect motivat și de parchet.

Invocatul a invocat în recursul său cazurile de casare prevăzute de art. 3899pct. 1, 6, 171, 9, 10 și 14.

înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 2255 din 4 aprilie 2005, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, partea civilă B.D.Ș. și inculpatul R.M., a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel Ploiești.

în motivarea acestei decizii, instanța de recurs a arătat că în cauză, în minuta de la dosar apel rezultă că instanța a dispus, între altele, condamnarea inculpatului R.M., la pedeapsa de 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar în dispozitivul deciziei, se face mențiunea că pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, art. 290 C. pen., i se aplică inculpatului o pedeapsă de 6 luni închisoare, contrar celor înserate în minută.

S-a concluzionat că neconcordanța dintre minută și dispozitiv face imposibilă verificarea hotărârii judecătorești în controlul judiciar, intervenind sancțiunea nulității.

De asemenea, instanța de recurs a mai arătat și faptul că decizia atacată este criticabilă și sub aspectul omisiunii punerii în discuția părților a schimbării încadrării juridice a faptei de înșelăciune pentru care inculpatul R.M. a fost trimis în judecată, motiv pentru care și din acest punct de vedere se impunea casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare.

S-a dat îndrumarea instanței de apel ca la rejudecare să țină seama și de celelalte critici formulate de părțile recurente.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 479 din 28 decembrie 2005, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, partea vătămată B.D.Ș. și inculpatul R.M., a casat hotărârea primei instanțe în parte în sensul că:

- a reținut circumstanțe atenuante prevăzute de art. 74 și 76 lit. e) C. pen., la încadrarea juridică prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 246 combinat cu art. 258 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate în baza cărora l-a condamnat pe inculpatul R.M. la o pedeapsă de 3 luni închisoare.

în baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în temeiul art. 1 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2002, a constatat pedeapsa grațiată integral și condiționat.

A stabilit termenul de încercare pentru dispoziția de suspendare condiționată a executării pedepsei pe o durată de 2 ani în conformitate cu prevederile art. 120 alin. (2) C. pen.

în baza art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 și 76 lit. e) C. pen., a mai condamnat pe inculpatul R.M., la o pedeapsă de 2 luni închisoare, cu privire la care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., și s-a stabilit durata termenului de încercare la 2 ani și 2 luni. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (4) și (5) C. pen., în aceeași infracțiune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen, și în temeiul art. 11 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului R.M. pentru această faptă.

Au fost anulate înscrisurile falsificate, respectiv cererea de cumpărare de valută din 1 octombrie 1998 și ordinele de plată pentru R.A.D., R.M. și R.D.A. din data de 2 octombrie 1998.

S-a constatat că acțiunea civilă a fost rezolvată prin sentința civilă nr. 5083 din 9 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 6 București.

Au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii apelată.

în motivarea acestei decizii, instanța de apel a arătat în esență, următoarele:

Emițând și semnând ordinele de cumpărare și de plată, deși știa că nu avea mandatul de a dispune și a acționa pentru mandantul defunct B.A., inculpatul a comis infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. în acest sens este și comunicarea B.T.R. (adresa nr. 5476/2000) în care se arată că în cazul în care ar fi fost încunoștiințată de decesul mandantului, banii ar fi fost virați în contul acestuia, iar contul ar fi fost blocat până la dezbaterea succesiunii.

Determinând cu intenție pe funcționarii băncii, pentru ca aceștia din culpă să-i aprobe scoaterea sumei de 146.436 dolari S.U.A. din contul defunctului B.A., fără a face cunoscut acestuia și implicit încetarea mandatului, inculpatul se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 31 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) Cu privire la această faptă instanța de apel a arătat că în mod nelegal prima instanță a reținut în favoarea inculpatului prevederile art. 74 și 76 C. pen., câștigate printr-o hotărâre anterioară împotriva căreia a declarat apel numai acesta, în cauză fiind vorba de un drept câștigat, care nu putea fi înlăturat în propria sa cale de atac.

Soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune este corectă, a precizat instanța de apel, deoarece nu se poate reține că acesta cu intenție, în calitate de mandatar al părții vătămate B.D.Ș., la 2 octombrie 1998 a determinat pe notarul public F.B. să emită certificatul de moștenitor nr. 80 din 2 noiembrie 1998, declarând că nu există bunuri mobile și imobile în masa succesorală a defunctului B.A., aceasta pentru că cererea pentru deschiderea procedurii succesorale a fost făcută la 28 octombrie 1998 de B.D.Ș. și nu de inculpat, cerere prin care se solicită eliberarea certificatului de calitate de moștenitor, fără a se indica ori solicita menționarea masei succesorale.

Legat de acest aspect, instanța de apel a mai arătat că tot la 28 octombrie 1998, partea vătămată B.D.Ș. a dat procură inculpatului R.M. pentru a-l reprezenta în cadrul procedurii succesorale notariale, având ca obiect succesiunea lui B.A., iar urmare a acestui fapt, a fost eliberat certificatul nr. 80 din 2 noiembrie 1988 în care s-a stabilit numărul și calitatea moștenitorilor (R.D.A. și partea vătămată) și s-a făcut precizarea că "în vederea valorificării ulterioare a oricărui drept patrimonial în legătură cu bunuri ce s-au aflat în patrimoniul defunctului, moștenitorii vor solicita eliberarea unui certificat de moștenitor suplimentar".

Având în vedere această situație, instanța de apel a arătat că în mod corect inculpatul a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), deoarece nu s-a dovedit din partea sa existența nici unei activități de determinare a notarului public de a elibera un act neconform realității.

Tot în legătură cu infracțiunea de înșelăciune pentru care s-a dispus achitarea inculpatului s-a mai arătat că în cauză se impunea a se fi avut în vedere O.U.G. nr. 207/2000 cu modificările și completările prevăzute de Legea nr. 456/2002 care au stabilit că pentru a fi vorba de consecințe deosebit de grave, în sensul art. 146 C. pen., este necesar ca paguba cauzată prin infracțiune să fie mai mare de 2 miliarde lei. Cum în cauză, arată instanța, prejudiciul cauzat este de numai 1.397.650.000 lei, dispozițiile art. 5, ale art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), nu erau aplicabile, motiv pentru care se impune schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

Cu toate acestea a precizat instanța de apel, în cauză nu se poate reține vinovăția inculpatului pentru această faptă, deoarece "Potrivit prevederilor textului la care ne-am referit [(art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.)], este necesar ca acțiunea făptuitorului să întrunească anumite cerințe specifice acestei variante a infracțiunii de înșelăciune. Astfel, inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane trebuie să se producă cu prilejul încheierii sau executării unui contract. O altă cerință este aceea că inducerea sau menținerea în eroare să fi fost astfel săvârșite încât fără această eroare nu ar fi încheiat sau executat contractul, or faptele reținute de organele de urmărire penală în sarcina inculpatului ca reprezentând latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, în această variantă specială (înșelăciune în convenție) nu pot fi încadrate în prevederile art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

Cu privire la apelul declarat de partea civilă B.D.Ș. s-a arătat că este întemeiat numai sub aspectul anulării înscrisurilor falsificate, respectiv: cererea de cumpărare de valută din 1 octombrie 1998 și ordinele de plată pentru R.D.A., R.M. și R.D.A. din 2 octombrie 1998.

în ce privește acțiunea civilă formulată de aceeași parte vătămată, s-a arătat că a fost rezolvată la instanța civilă prin sentința civilă nr. 5083 din 9 mai 2000 a Judecătoriei sector 6 București, prin care s-a constatat că în masa succesorală rămasă de pe urma defunctului B.A. este inclusă și suma de 1.357.650.000 lei reprezentând echivalentul a 150.000 dolari S.U.A., respectiv valoarea celei de a doua tranșe din prețul vânzării imobilului situat în Craiova, conform contractului nr. 3914 din 16 septembrie 1998, încheiat între defunct și B.T.R.

S-a făcut precizarea că sentința prin care s-a soluționat aspectul civil al diferendului dintre părți este definitivă.

Referitor la criticile formulate de inculpatul R.M. s-a arătat că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

- în cauză au fost respectate dispozițiile procedurale cu privire la trimiterea în judecată pentru toate infracțiunile inclusiv cea de înșelăciune. Astfel, la data de 15 mai 2000, s-a dispus începerea urmăririi penale față de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, iar la 21 iulie 2000, prin ordonanță a procurorului, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, împotriva acestuia.

Pe parcursul urmăririi penale, respectiv la 13 iunie____, inculpatul a dat o declarație, în prezența apărătorului cu privire la această infracțiune; la 7 iunie 2000 i s-a adus la cunoștință învinuirea, iar la 23 martie 2001 s-a emis referatul de extindere a cercetării sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 31 raportat la art. 246 și 258 C. pen.; 290 și 31 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)

La data de 21 aprilie 2001, inculpatului i s-a prezentat materialul de urmărire penală pentru infracțiunile menționate, fiind întocmit un proces-verbal semnat de inculpat și apărătorul său.

Rezultat al celor de mai sus, la data de 14 mai 2001, a fost întocmit rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea inculpatului în judecată și pentru infracțiunea de înșelăciune.

Legat de acest aspect, instanța de apel a arătat că inculpatul, cu ocazia judecății cauzei în fond, nu a menționat această "nelegalitate", ceea ce înseamnă că a fost de acord cu modul în care s-a procedat, această poziție rezultând din însăși declarația dată la prima instanță.

Referitor la celelalte critici ale inculpatului, respectiv că nu se face vinovat de săvârșirea niciuneia din faptele imputate, ori că fapta sa ar urma să fie încadrată în prevederile art. 214 C. pen., s-a arătat că nu au nici un suport probator.

Legat de încadrarea faptei de înșelăciune în infracțiunea de operațiune frauduloasă (art. 214 C. pen.) s-a arătat că în cauză nu sunt întrunite cerințele acestui text de lege, deoarece în cazul acestei infracțiuni este necesară existența unui raport juridic în temeiul căruia o persoană a primit însărcinarea de a administra sau conserva bunurile altei persoane, or acest raport juridic nu există.

împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, partea vătămată B.D.Ș. și inculpatul R.M.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a criticat decizia atacată cu privire la greșita achitare a inculpatului R.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și art. 31 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)

în legătură cu achitarea inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune s-a arătat că instanța și-a bazat soluția pe o argumentare generală și sumară fără a avea în vedere materialul probator de la dosar și în special modul în care a acționat acesta după decesul mandantului respectiv B.A. Astfel, este de reținut faptul că deși mandatul inculpatului încetase odată cu decesul mandantului, acesta în loc să facă cunoscut acest lucru B.T.R. și moștenitorilor despre evenimentul morții, în vederea însușirii celei de a doua tranșe din suma de bani ce reprezenta contravaloarea imobilului înstrăinat și pentru care avea procură, cu rea-credință, a ridicat suma de 1.397.650.000 lei pe care, în loc să o conserve în beneficiul celor legal îndreptățiți pentru a li se pierde urma, i-a schimbat bani lei în dolari S.U.A., iar suma rezultată a împărțit-o celor doi fii și soției sale, cărora le-a deschis conturi personale, lăsând în cont o sumă insignifiantă în raport cu cea reală, respectiv 760 dolari S.U.A.

Se mai susține de către parchet că intenția inculpatului de a înșela rezulta și din comportamentul dovedit ulterior și anume afirmarea către partea vătămată că după urma defunctului nu ar mai fi rămas ca avere mai nimic, dar și atitudinea avută în fața notarului public când a declarat existența sumei încasată drept o a doua tranșă din valoarea imobilului, ocazie cu care s-a stabilit doar persoanele cu vocație la moștenirea defunctului B.A.

Faptul că în certificatul de calitate de moștenitor s-a făcut precizarea că bunurile ce urmează a compune masa succesorală urmează a se stabili ulterior, susține parchetul, nu are relevanță câtă vreme, prezent și mandatarul pentru dezbaterea succesorală, inculpatul nu a declarat instanței suma de bani însușită.

Procedând în acest fel inculpatul a indus în eroare pe partea vătămată, moștenitorul B.D.Ș., și cu rea credință l-a privat pe acesta de cota-parte ce i se cuvenea din suma încasată din valoarea imobilului, tranșa a II-a, făcându-se vinovat de săvârșirea infracțiunii de înșelăciune pentru care se impune condamnarea.

Tot astfel, inculpatul trebuia condamnat și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât, prin omisiunea cu știință de a nu declara notarului public, cu ocazia întocmirii certificatului de moștenitor a existenței unor bunuri succesorale, l-a determinat pe acesta ca, din culpă, să întocmească un certificat de moștenitor în care s-a stabilit numai existența calității moștenitorilor dar nu și bunurile ce compun masa succesorală, fapt ce nu corespunde realității.

în cauză, a precizat parchetul referitor la acest aspect, nu are relevanță faptul că în cuprinsul actului în discuție s-a făcut precizarea că ulterior urmează să se stabilească și bunurile care compun masa succesorală.

Partea vătămată B.D.Ș. a criticat aceeași decizie cu privire la greșita respingere a cererii sale de obligare a inculpatului la plata sumei de 75.000 dolari S.U.A., cota-parte ce i se cuvenea din dreptul succesoral, la care era îndreptățit de pe urma defunctului B.A. și care reprezenta 1 din cea de a doua tranșă din suma de bani pentru care a fost înstrăinat imobilul către B.T.R., fără a avea vreo relevanță faptul că în cauză s-a pronunțat o hotărâre judecătorească, chiar definitivă, de către o instanță civilă.

Inculpatul a criticat decizia instanței de apel cu privire la:

- greșita condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 290 C. pen. Sub acest aspect, în mod eronat instanțele au reținut că ar fi semnat acte în cuprinsul cărora erau inserate lucruri neadevărate.

Din contră, din tot materialul probator, susține inculpatul, rezultă că a acționat pe baza unui temei legal și anume mandatul dat de defunctul B.A., iar cea de a doua tranșă a sumei de bani ce reprezintă o parte din contravaloarea imobilului înstrăinat și pentru care a fost mandat, nu s-a făcut prin manopere frauduloase, iar toate actele ulterioare, respectiv ordinele de plată prin care s-a dispus trecerea în alte conturi ale unor sume de bani s-a făcut la vedere, fiind întocmite și semnate de către el și nu în numele defunctului B.A.

- greșit s-a dispus condamnarea sa pentru participație improprie la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor, în legătură cu B.T.R., deoarece ridicarea sumei de bani nu s-a făcut în clandestinătate și cu rea-credință. De față la ridicarea acestei sume de bani a participat și soția sa R.D.A., moștenitoare de drept a defunctului B.A., iar trecerea sumelor de bani în conturile fiilor săi și a soției, nu a constituit decât o măsură de conservare și nicidecum de sustragere de la masa succesorală.

Cu privire la infracțiunea de înșelăciune s-a solicitat a se menține dispoziția de achitare întrucât, așa cum au arătat instanțele de fond și apel, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, respectiv nu a existat intenția de a înșela pe cineva, iar la data când se pretinde că s-a comis fapta nu există o persoană certă care să fie considerată subiect pasiv a infracțiunii și care să fi suferit o pagubă.

în cazul în care nu se va menține dispoziția de achitare se constată că fapta ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 214 C. pen., întrucât întreaga activitate s-a desfășurat pe baza unui mandat dat de către defunctul B.A., iar pricinuirea unei eventuale pagube, s-a datorat, eventual, unei defectuoase administrări ori conservări a bunurilor, în speță suma de bani.

în subsidiar, în cazul în care se va reține existența vreunei fapte, în cauză, în favoarea sa, să se rețină circumstanțe atenuante, iar în final, pedeapsa ce i se va aplica să fie stabilită la o limită care să permită aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. Asupra recursurilor de față:

1. Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București:

Verificând actele și lucrările de la dosar se constată că atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut o corectă situație de fapt. Cu toate acestea, analizând și interpretând probele administrate în cauză, cele două instanțe au ajuns, în legătură cu anumite fapte pentru care inculpatul R.M. a fost trimis în judecată la o concluzie eronată.

Astfel, se constată că în mod corect prima instanță a reținut și instanța de apel a confirmat că inculpatul, prin activitatea sa de a determina pe funcționarii B.T.R. de a-i pune la dispoziție suma de bani reprezentând cea de a doua tranșă din valoarea imobilului vândut și pentru care avea împuternicire legală (mandat) de la defunctul B.A. dar numai în ce privește înstrăinarea imobilului și încasarea sumei, dar nu și efectuarea de acte de dispoziție cu privire la această sumă, fără a face cunoscut că la acea dată mandantul (B.A.) nu mai era în viață, determinându-i în acest fel, din culpă, să întocmească acte prin care i s-a dat posibilitatea să ridice banii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de participație improprie la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 246 și 258 C. pen., condamnarea pentru această faptă fiind legală.

Legală și temeinică se constată și dispoziția de achitare a inculpatului pentru participație improprie la infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), privind certificatul de constatare a calității de moștenitor ai defunctului B.A., încheiat de către notarul public F.B. la data de 2 noiembrie 1998.

în legătură cu această faptă se constată că, la data de 28 octombrie 1998, partea civilă B.D.Ș. a întocmit o procură la Biroul Notarului Public F.B., prin care împuternicea pe inculpatul R.M. să solicite, între altele, eliberarea certificatului de calitate de moștenitor, urmând ca ulterior să procedeze la stabilirea masei succesorale rămasă de pe urma defunctului B.A. și să solicite eliberarea certificatului de moștenitor suplimentar.

Conformându-se împuternicirii dată prin procura la care s-a făcut referire mai sus, inculpatul a depus diligențele necesare și la data de 2 noiembrie 1998 a obținut certificatul de calitate de moștenitor cu nr. 80, certificat care nu a fost contestat și în care s-a stabilit în mod corect care sunt succesibilii defunctului B.A.

Faptul că în acest certificat nu s-au trecut și bunurile care compun masa succesorală, nu poate constitui o acuză adusă inculpatului, din moment ce, într-o primă fază, prin împuternicirea dată, avea de rezolvat acest aspect.

De altfel, ulterior, s-a stabilit și masa succesorală și a fost eliberat certificatul de moștenitor în care s-a stabilit cota-parte din moștenire ce se cuvenea fiecărui succesibil, fără a fi contestat nici chiar de partea civilă.

Față de această situație, se constată că în mod greșit s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.M. pentru participație improprie la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale, pretins a fi comisă de notarul public, din moment ce acesta, inculpatul, a acționat în baza și în limitele unui mandat pe care l-a respectat întocmai, motiv pentru care dispoziția de achitare dispusă de instanțe este nu numai corectă dar și legală.

în ce privește critica formulată de parchet privind greșita achitare a inculpatului R.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., este întemeiată însă pentru considerentele ce se vor arăta.

Mai întâi este de menționat faptul că infracțiunea de înșelăciune face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, deci este o infracțiune de rezultat, respectiv prin care se cauzează unei persoane un prejudiciu.

Ca orice infracțiune și infracțiunea de înșelăciune impune, înainte de toate, existența unui raport juridic, evident de drept penal.

în cazul infracțiunii de înșelăciune acest raport juridic trebuie să existe între inculpat și partea vătămată, asupra căreia se exercită manoperele frauduloase, urmare __ este indusă în eroare și i se cauzează un prejudiciu.

în ce privește patrimoniul, ori valorile ce compun acest patrimoniu, ele trebuie să se regăsească în mod nemijlocit în proprietatea sau chiar detenția persoanei vătămate, în baza unui titlu legal, existent la data când au loc manoperele frauduloase, mai precis la momentul în care infracțiunea se consideră săvârșită.

Raportând aceste cerințe la speța de față se constată că la data la care s-a pretins săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, respectiv al înstrăinării banilor de către inculpat, obținuți din cea de a doua tranșă din valoarea imobilului defunctului B.A., decedat la acel moment (al înstrăinării). Suma de bani făcea parte din patrimoniul acestuia, iar aspectele legate de o eventuală moștenire erau viitoare și chiar incerte și necesitau urmarea unei proceduri prevăzută de lege, cum ar fi stabilirea calității de moștenitor al masei succesorale, cotelor parte ce li se cuvin moștenitorilor, după care, pe baza certificatului de moștenitor, cel recunoscut a avea această calitate și devenea proprietar de drept al cotei părți din bunurile ce i se cuveneau chiar dacă acest drept ar avea caracter retroactiv. Caracterul retroactiv are importanță din punct de vedere al dreptului civil, dar nu și al dreptului penal.

întrucât la data la care inculpatul a dispus și înstrăinat bani rezultați din vânzarea imobilului, între el și partea civilă B.D.Ș., nu există nici un raport juridic, iar sumele de bani înstrăinate nu făceau parte de drept din patrimoniul său și nici nu le deținea pe toate asemenea titlului legal, motiv pentru care nu se poate vorbi de existența unor manopere frauduloase și cu atât mai puțin de cauzarea unui prejudiciu în sensul arătat de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), astfel că în mod justificat s-a stabilit că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Cu toate acestea, se constată că instanțele care au manifestat suficient rol activ pentru a stabili dacă nu cumva fapta inculpatului, care are totuși un caracter penal, nu ar întruni elementele constitutive ale altei infracțiuni, alta decât cea reținută prin actul de trimitere în judecată.

Astfel, din actele de la dosar rezultă că inculpatul a fost mandatat de către defunctul B.A. să vândă un imobil situat în municipiul Craiova.

Pe parcursul executării mandatului, a intervenit decesul mandantului, B.A., care a coincis cu momentul încasării celei de a doua tranșe din suma de bani ce reprezenta contravaloarea imobilului înstrăinat, fiind îndeplinite condițiile prevăzute în actul de vânzare-cumpărare, întocmit cu B.T.R.

în mod firesc mandatul primit de inculpat, ar fi trebuit să înceteze astfel cum rezulta din prevederile art. 1552 C. civ., la data decesului mandantului.

Cu toate acestea, fiind vorba de o situație de excepție, conservarea unor valori, în speță, a sumei de bani care era importantă, impunea luarea unor măsuri imediate, acestea constând în ridicarea sumei de bani și chiar transformarea ei, din lei în valută, având în vedere indicele de inflație de la acea vreme, care ar fi făcut ca suma menținută în lei, să nu mai reprezinte aceeași valoare peste o anume perioadă de timp și prin urmare să provoace o daună importantă patrimoniului defunctului.

Ca urmare, actele efectuate de inculpat după decesul victimei care au avut drept scop conservarea sumei de bani sunt acte valabile și necesare având un caracter licit și reprezintă un act voluntar al mandatarului de a le efectua.

Cu toate acestea, continuând să facă acte, dar de această dată de dispoziție, cu privire la suma de bani și anume înstrăinarea acesteia către diverse persoane, indiferent că erau fiii și soția sa ori alte persoane fără a avea vreo împuternicire în acest sens, inculpatul și-a depășit atribuțiile rezultate din mandat și prin urmare a acționat cu rea-credință, motiv pentru care se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă, (din moment ce prin aceste acte și fapte s-a cauzat un prejudiciu în patrimoniul defunctului).

Având în vedere considerentele de mai sus, urmează a se constata că în cauză se impune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., în infracțiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 2141 C. pen., și condamnarea inculpatului R.M. pentru această infracțiune.

La dozarea pedepsei se vor avea în vedere criteriile arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv pericolul social al faptei, rezultat din modul în care acesta a acționat și suma de bani înstrăinată care este destul de mare (__ 2 miliarde lei vechi), dar și de persoana acestuia care nu are antecedente penale și o vârstă înaintată; aceste din urmă împrejurări urmând a fi reținute cu titlu de circumstanțe atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.

Având în vedere că fapta a fost săvârșită anterior adoptării Legii nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2002, că pedeapsa ce se va aplica inculpatului nu este mai mare de 5 ani închisoare și nu sunt incidente prevederile art. 4 din aceeași lege, urmează a se constata că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1, în sensul că pedeapsa este grațiată în întregime, condiționat.

Se va atrage atenția inculpatului asupra prevederilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.

2. Recursul declarat de partea civilă B.D.Ș. este nefondat.

Deși pe parcursul urmăririi penale B.D.Ș. și-a manifestat dorința de a se constitui parte civilă, se constată că ulterior acesta s-a adresat instanței civile care a soluționat pretențiile sale prin sentința civilă nr. 5083 din 9 mai ___ a Judecătoriei sectorului 6 București.

Fiind soluționată acțiunea civilă separat, urmează a se constata că recurentul nu mai are posibilitatea de a se adresa, pentru același lucru și instanței penale, motiv pentru care recursul declarat de acesta urmează a fi respins, ca nefondat.

3. Recursul declarat de inculpatul R.M. este nefondat.

Susținerea inculpatului R.M., în sensul că nu se face vinovat de săvârșirea vreuneia din faptele pentru care a fost trimis în judecată și prin urmare se impune a fi achitat, este întemeiată numai în parte și anume cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) (fapta din 2 noiembrie 1998) și în parte referitor la infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), inculpatul a fost achitat, achitare care a fost menținută de instanța de apel și care se constată legală și de către instanța de recurs, urmând a fi menținută.

Cât privește infracțiunea de înșelăciune, aceasta a format obiect de critică și în recursul declarat de parchet și care a fost analizată pe larg în prezenta decizie cu ocazia analizării recursului declarat de parchet, motivare care este valabilă și în ce privește această critică formulată de inculpat.

Referitor la condamnarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 31 C. pen., raportat la art. 246 combinat cu art. 258 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), se constată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii menționate, motiv pentru care nu se impune achitarea, argumentele care au stat la baza acestei soluții bazându-se pe probe certe.

Pentru considerentele arătate, s-a avut în vedere faptul că s-a verificat decizia atacată în raport și de prevederile art. 3859alin. (3) C. proc. pen., nu s-a constatat existența și a altor motive ca, analizate din oficiu să ducă la casare, s-a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de apel Ploiești a fost fondat în limitele analizate, și a fost admis, iar recursurile declarate de partea civilă B.D.Ș. și inculpatul R.M. au fost nefondate și respinse, ca atare, și s-a dispus potrivit dispozitivului prezentei decizii.

← ICCJ. Decizia nr. 4082/2006. Penal  ICCJ. Decizia nr. 4068/2006. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4080/2006. Penal