ICCJ. Decizia nr. 595/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 595/2009
Dosar nr. 2470/120/2008
Şedinţa publică din 19 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 341 din 10 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, după desfiinţarea sentinţei penale nr. 528/2007 a aceleiaşi instanţe de către Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 44/2008, în temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriul nr. 419/P/2007 din 18 septembrie 2007, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (l) şi (3) C. pen., în infracţiunea de perversiune sexuală, prevăzută de art. 201 alin. (l) şi (2) C. pen. şi s-a dispus condamnarea inculpatului L.Ş.C., la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani, prevăzut de art. 82 C. pen., iar în baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 C. pen.
De asemenea, în baza art. 71 alin. (5) C. pen., a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
În temeiul dispoziţiilor art. 350 alin. (l) C. proc. pen., a fost revocată măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul L.Ş.C. şi s-a dispus punerea acestuia în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a computat din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive de la 19 iulie 2007 şi până la punerea efectivă în libertate a acestuia.
Sub aspectul laturii civile, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea vătămată, constituită parte civilă, P.A.F., cu domiciliul în comuna Hulubeşti, judeţul Dâmboviţa, sumă cu a cărei plată inculpatul a fost de acord.
În fine, inculpatul a fost obligat la 220 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei reprezintă onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, în sinteză, următoarea situaţie de fapt:
În ziua de 19 iulie 2007, inculpatul, prin violenţă, a acostat pe minora P.A.F. şi, profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra, aceasta având vârsta de 12 ani, a dezbrăcat-o, după care şi-a scos şi el îmbrăcămintea, şi a reuşit să-şi folosească organul genital în zona superioară a picioarelor părţii vătămate, până a realizat satisfacţie sexuală, după care a întors-o pe spate stând, de asemenea, cu organul genital deasupra ei.
Sentinţa a fost atacată cu apel numai de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, aceasta fiind apreciată ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:
Astfel, sub aspectul nelegalităţii s-a arătat că prima instanţă nu a aplicat dispoziţiile privind pedeapsa accesorie. S-a susţinut că dispoziţiile art. 71 C. pen., privind aplicarea pedepsei accesorii, sunt obligatorii şi în cazul pedepselor la închisoare a căror executare a fost suspendată condiţionat potrivit art. 81 C. pen., condamnându-l pe inculpat la pedeapsa principală de 2 ani închisoare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., instanţa fondului a aplicat prevederile alin. (5) al art. 71 C. pen., potrivit cărora pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepselor accesorii, pedepse care însă nu se regăsesc în dispozitivul sentinţei, instanţa omiţând să le indice.
Totodată, pe aceeaşi linie de nelegalitate, s-a invocat şi critica privitoare la neaplicarea de către prima instanţă a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) S-a arătat că inculpatul a fost condamnat în baza dispoziţiilor art. 201 alin. (l) şi (2) C. pen., infracţiune care prevede, alături de pedeapsa principală, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor şi, ca atare, instanţa urma să dispună faţă de inculpat şi interzicerea pentru o perioadă determinată a unuia sau unora din drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), operând dispoziţiile art. 65 C. pen.
Cea de a treia critică s-a referit la greşita încadrare juridică dată de instanţă faptei comise de către inculpat în raport cu situaţia de fapt reţinută. După rejudecare, instanţa de fond a reţinut că, în ziua de 19 iulie 2007, în jurul prânzului, în timp ce se afla pe izlazul localităţii Hulubeşti, judeţul Dâmboviţa, inculpatul L.Ş.C., prin violenţă, a acostat pe minora P.A.F. şi, profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra, aceasta având 12 ani, a dezbrăcat-o, după care şi-a scos şi el îmbrăcămintea. De aceea, cele două condiţii, constrângerea victimei şi imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii de perversiune sexuală, se regăsesc la încadrarea juridică în alin. (4) al art. 201 C. pen., aşa încât instanţa trebuia să facă referire şi la acest alineat.
S-a apreciat, de asemenea, că schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol în cea de perversiune sexuală este rezultatul unei greşite interpretări a probatoriilor administrate.
În fine, ultima critică invocată s-a referit la netemeinicia sentinţei cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare, aceasta contravenind flagrant cerinţelor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), privind gradul de pericol social al faptei. Sub acest aspect, pedeapsa de 2 ani închisoare, cu reţinerea de circumstanţe atenuante personale, prevăzute de art. 74 C. pen., şi suspendarea condiţionată a executării acesteia, apare ca o pedeapsă blândă şi lipsită de fermitate.
Faţă de motivele expuse, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi, pe fond, în principal, să se procedeze la condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de viol sau, în subsidiar, aplicarea unei pedepse cu observarea celorlalte critici aduse hotărârii.
Prin Decizia penală nr. 119 din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva sentinţei penale nr. 341 din 10 iunie 2008, a Tribunalului Dâmboviţa, privind pe inculpatul L.Ş.C., pe care a desfiinţat-o în parte, în latură penală, şi în consecinţă:
- a înlăturat circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., reţinute în favoarea inculpatului şi l-a condamnat pe acesta, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza 2 şi b) C. pen., pentru infracţiunea de perversiune sexuală, prevăzută de art. 201 alin. (l) şi (2) C. pen.
- a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 – art. 83 C. pen. şi dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen. şi a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 71 şi 64 lit. a) teza 2 şi b) C. pen.
- a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Cu privire la încadrarea juridică a pedepsei reţinută de instanţa de fond, prevăzută de art. 201 alin. (l) şi (2) C. pen., aceea de perversiune sexuală, opinia curţii a fost în sensul că această încadrare juridică este legală, aşa încât critica formulată de parchet în acest sens, este neîntemeiată.
Prin raportul de constatare medico-legală nr. 334/V/din 20 iulie 2007, întocmit de S.M.L. Dâmboviţa, se concluzionează că partea vătămată P.A.F. este virgină, iar leziunea de violenţă de la nivelul cotului drept este anterioară datei de 19 iulie 2007. De asemenea, s-a mai precizat că la examinarea medico-legală realizată în regiunea anală a victimei nu au fost identificate modificări sau leziuni datorate vreunui act sexual anormal.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă reţinerea de către instanţa de fond că fapta inculpatului de a atinge cu organul genital, prin constrângere şi profitând de imposibilitatea minorei de a se apăra, zona superioară a picioarelor părţii vătămate şi a zonei anale, constituie infracţiunea de perversiune sexuală, prevăzută de art. 201 alin. (l) şi (2) C. pen., întrucât prin actele de perversiune sexuală în accepţiunea prevăzută de art. 201 C. pen., se înţelege orice modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale.
Pe de altă parte, prin infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 C. pen., se înţelege actul sexual de orice natură, constând în orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, aceasta presupunând prin urmare, penetraţie sexuală, indiferent dacă aceasta se realizează prin folosirea sexului sau folosirea unui corp străin.
În concluzie, instanţa de apel a apreciat că schimbarea încadrării juridice a faptei de către instanţa de fond, din infracţiunea de viol, în infracţiunea de perversiune sexuală, este legală.
Apelul Ministerului Public a fost apreciat ca fondat în ceea ce priveşte netemeinicia hotărârii primei instanţe referitor la pedeapsa aplicată inculpatului, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare a acesteia.
Curtea de apel a apreciat că, la individualizarea pedepsei, instanţa de fond a dat dovadă de o clemenţă excesivă. Astfel, recunoaşterea unor circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul prevăzut de textul de lege, la care se adaugă şi suspendarea condiţionată a executării, urmată de punerea în libertate a inculpatului, sunt cu totul nejustifîcate.
Prima instanţă a motivat prin aceea că inculpatul a avut o atitudine sinceră, nu are antecedente penale, este neşcolarizat şi a reţinut, totodată, şi starea precară de sănătate mintală, acesta fiind diagnosticat cu infantilism psihic. însă, reţine instanţa de apel, cât priveşte atitudinea inculpatului trebuie arătat că, în afara declaraţiilor date în faza cercetării penale, la instanţa de fond a negat constant faptele, fără a putea motiva această retractare a depoziţiilor iniţiale. De altfel, şi cu ocazia reaudierii sale de către curtea de apel, acesta a precizat că nu a ameninţat-o şi nu a lovit-o pe victimă, nu a obligat-o să se dezbrace, ba dimpotrivă, atunci când aceasta a sărit de gâtul său, i-a cerut chiar să plece.
De asemenea, s-a apreciat că lipsa antecedentelor penale trebuie privită ca o situaţie de normalitate şi nicidecum o excepţie care să aibă o consecinţă juridică atât de importantă ca cea în speţă.
În final, s-a concluzionat că nu se justifică reţinerea de către instanţa de fond a circumstanţelor atenuante personale în favoarea inculpatului şi, cu atât mai puţin, suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În dezacord cu instanţa de fond, instanţa de prim control judiciar a apreciat că actele medicale şi raportul de expertiză psihiatrică din care rezultă diagnosticul invocat în motivarea soluţiei adoptate, constituiau încă un temei pentru aplicarea unei pedepse cu executare în regim de privare de libertate, având în vedere că starea inculpatului poate genera tendinţe către agresivitate ce sunt de natură să inducă un sentiment de temere în rândul colectivităţii din care face parte, atât el, cât şi partea vătămată, aşa încât se impunea o reacţie fermă din partea instanţei.
Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a hotărârii.
Fiind investită cu recursul inculpatului, Înalta Curte constată, în prealabil, următoarele:
La dosar nu au fost depuse motive scrise de recurs, astfel cum prevede art. 38510 alin. (I) şi (2) C. proc. pen., acestea fiind expuse oral, cu ocazia dezbaterilor, şi menţionate în partea introductivă a deciziei, situaţie în care urmează a fi observate dispoziţiile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen.
Cu acordul său, inculpatul a fost audiat la toate cele 3 grade de jurisdicţie (fond, apel şi recurs).
În faţa instanţei de recurs, inculpatul nu a contestat situaţia de fapt şi acuzaţiile (încadrarea juridică), recunoscând faptele aşa cum au fost reţinute în hotărârile judecătoreşti, singura critică vizând modalitatea privativă de executare a pedepsei, în principal solicitându-se casarea deciziei şi menţinerea sentinţei, iar în subsidiar, aplicarea dispoziţiilor art. 861 ori art. 81 C. pen. (caz de casare invocat, art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.). De altfel, şi în declaraţia dată în faţa instanţei de fond inculpatul a menţionat expres „recunosc fapta de perversiune sexuală săvârşită asupra victimei despre care cunoşteam că este minoră".
Deopotrivă însă, acelaşi inculpat, în alte declaraţii date în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel, nu a recunoscut săvârşirea faptelor.
În motivarea celor solicitate în recurs, apărarea a făcut referire la sinceritatea inculpatului, la tinereţea sa, şi la datele rezultate din expertiza psihiatrică.
Recursul inculpatului este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat, conform încadrării juridice [(art. 201 alin. (l) şi (2) C. pen.)], este pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pedeapsa aplicată inculpatului, de 3 ani închisoare, este egală cu minimul special al textului incriminator al faptei, răspunde principiului proporţionalităţii, fiind stabilită prin corecta aplicare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi de natură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Una din condiţiile aplicării modalităţilor de executare neprivative de libertate a pedepsei prevăzute de art. 81 şi art. 861 C. pen., se referă la aprecierea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, respectiv, aprecierea, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
Or, prin prisma acestor condiţii, aşa cum corect a motivat instanţa de apel, inculpatul a manifestat o conduită oscilantă în faţa organelor judiciare sub aspectul sincerităţii, ceea ce relevă împrejurarea că nu a conştientizat gravitatea faptei ori nu a înţeles să îşi asume răspunderea pentru fapta comisă. De asemenea, raportul de expertiză psihiatrică constituie încă un argument pentru neaplicarea uneia dintre modalităţile de executare neprivative de libertate, probă ştiinţifică referitoare la „accentuate tendinţe impulsive" ale inculpatului. Potrivit aceluiaşi act medico-legal, inculpatul „prezintă dg. Intelect liminar cu tulburări de comportament. Păstrează capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale. Are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat".
În consecinţă, se constată că datele referitoare la persoana inculpatului, tinereţea, lipsa antecedentelor penale, precum şi aspectele relevate de examinarea psihiatrică, au fost corect avute în vedere, ca şi criterii de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea cuantumului pedepsei la 3 ani închisoare, adică egal cu minimul special al pedepsei prevăzute de textul incriminator al faptei săvârşite.
Înalta Curte mai constată că instanţa de apel a procedat legal şi temeinic atunci când a dispus înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute de prima instanţă.
Prima instanţă reţinuse în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi b) C. pen., cu motivarea că acestea constau în „circumstanţele în care a fost comisă fapta, ... conţinutul concret al acesteia şi de starea de sănătate mintală a inculpatului", precum şi în „atitudinea sinceră a acestuia, lipsa antecedentelor penale, este neşcolarizat".
Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este însă posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel:
- „conduita bună", în sensul art. 74 lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale;
- „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau de a repara paguba pricinuită", în sensul art. 74 lit. b) C. pen., nu se reduce la manifestarea verbală a acordului inculpatului de a plăti suma de bani cu titlu de despăgubiri.
Celelalte date personale ale inculpatului, aşa cum s-a menţionat anterior, au fost avute în vedere ca şi criterii de individualizare a pedepsei, în condiţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Cu privire la solicitările intimatului-reprezentat legal P.D., Înalta Curte constată, pe de o parte, că inculpatul a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea vătămată, constituită parte civilă, P.A.F., sumă cu a cărei plată inculpatul a fost de acord, iar pe de altă parte, că acesta nu a fost în măsură să depună la dosar acte doveditoare privind cheltuielile de deplasare la care a solicitat să fie obligat inculpatul.
În raport cu cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.Ş.C. împotriva deciziei penale nr. 119 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2152/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 612/2009. Penal → |
|---|
