ICCJ. Decizia nr. 786/2009. Penal

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.786/2009

Dosar nr. 1874/63/2006

Şedinţa publică din 6 martie 2009

Deliberând asupra recursului, se constată:

Prin sentinţa penală nr. 27 din. 10 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 1874/63/2006, s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor, după cum urmează:

- din infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. c) teza I din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005, cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);

- din infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. c) teza I din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79.2005, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP);

- din infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005, cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul V.M.V., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de un an închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit cele trei pedepse aplicate inculpatului, astfel încât acesta va executa pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă, perioada arestului preventiv de la 26 aprilie 2006 la 28 octombrie 2006.

S-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauză, iar conform art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 1.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la data de 19 iunie 2006 s-a înregistrat pe rolul secţiei penale a Tribunalului Dolj, rechizitoriul întocmit la 19 iunie 2006 de D.I.I.C.O.T. – B.T. Dolj în dosarul nr. 62D/P/2D06, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.M.V. pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni: trafic de persoane, prevăzute de art. 12 alin. (l) din Legea nr. 678/2001 modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005, trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (l) din aceeaşi lege, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005, cu referire la art. 2 pct. 2 lit. c) teza I din aceeaşi lege şi conducerea unui autovehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, prevăzute de art. 78 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)

Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la D.I.C. în vederea continuării cercetărilor pentru stabilirea certă a vinovăţiei acesteia, dar şi cu privire la exploatarea de către V.M. a victimei Ş.I.

În fapt, s-a arătat că în comuna Daneţi unde domiciliază inculpatul V.M.V., dar şi în cele învecinate, părerile oamenilor despre acesta sunt contradictorii. Cunoscut de toată lumea ca o persoană agresivă, violentă chiar, cu ani destui petrecuţi în penitenciar pentru infracţiuni de violenţă (tentativă de omor în 1998, lovire şi alte violenţe in 2004) dar şi pentru furturi repetate (în 1997), inculpatul induce îndeosebi sentimente de teamă celor cu care intră în contact. Pe de altă parte, la fel de mulţi consăteni vorbesc despre inculpat cu o oarecare preţuire determinată exclusiv de situaţia sa materială deosebită, de autoturismul de lux cu care se deplasează ostentativ prin comună, de apartamentul achiziţionat în Craiova, bunuri dobândite după aproape trei ani petrecuţi în Italia după ultima condamnare.

În acest context, pentru G.M.A., în vârstă de 19 ani, provenită dintr-o familie modestă din comuna Mârşani, propunerea făcută de inculpat în vara anului 2004 de a-l însoţi în Italia, pentru a munci a fost extrem de tentantă, mama victimei bucurându-se de perspectiva ca fiica sa să poată câştiga mai mulţi bani.

Inculpatul i-a promis G.M. că îi va găsi un loc de muncă licit, ca menajeră la familii de italieni, angajându-se să o ajute să-şi facă paşaport şi să o transporte până în Italia.

În iulie 2004 inculpatul şi concubina sa, D.I.C., au însoţit-o pe G.M. la Politia Bechet unde au ajutat-o să obţină paşaportul, achitând taxele aferente, însă a oprit documentul asupra sa încă din momentul obţinerii lui, cu motivaţia că are nevoie de o garanţie pentru recuperarea sumei cheltuite.

În august 2004, victima a părăsit România împreună cu inculpatul cu destinaţia Brescia, G.M. fiind cazată într-un imobil cu mai multe camere închiriat de un prieten al inculpatului.

Chiar în aceeaşi seară V.M. i-a spus G.M. că scopul aducerii ei în Italia este cu totul altul decât cel stabilit iniţial, fata urmând să fure bunuri din magazine pe care le va da inculpatului pentru a fi valorificate. Prezenţa fetei era absolut necesară pentru inculpat întrucât comiterea furturilor din magazine era posibilă în cazul unei tinere de 19 ani cu aparenţă inocentă, pe când o eventuală apariţie a inculpatului ar fi atras imediat atenţia agenţilor de pază.

Refuzul victimei, speriată de perspectiva comiterii unor fapte penale, a fost întâmpinat de inculpat cu o atitudine agresivă, care a determinat-o pe victimă să accepte situaţia, astfel că, începând din dimineaţa următoare, potrivit unui plan conceput de inculpat şi sub directa lui supraveghere, G.M. a sustras bunuri din magazine, remiţându-le inculpatului pentru valorificare.

Victima a fost folosită, practic, de inculpat, prin constrângere la comiterea de furturi ce îi aduceau exclusiv acestuia câştiguri materiale substanţiale (circa 500 - 600 euro zilnic), fiind evidentă exploatarea ei în sensul Legii nr. 678/2001.

După câteva săptămâni, victima l-a cunoscut pe L.I., cu care a intenţionat să plece de sub tutela inculpatului, insă acest lucru nu a fost posibil decât după îndelungi negocieri şi doar după ce i-a fost plătită lui V.M. o sumă de bani ca răscumpărare a fetei, argument suplimentar care susţine raportul existent între inculpat şi victimă.

Se impune a fi amintită şi împrejurarea că inculpatul i-a propus, în vara anului 2004, şi sorei M., G.I.A. să urmeze calea aleasă de aceasta însă a fost refuzat categoric.

Activitatea infracţionala a inculpatului a continuat în acelaşi mod şi după plecarea M.G., îmbrăcând chiar forma traficului de minori la începutul anului 2006.

Astfel, procedând ca şi în situaţia anterior expusă, inculpatul a convins-o pe L.F. din comuna Daneţi, mama minorei L.D. de 16 ani, că îi poate găsi acesteia un loc de muncă licit în Italia astfel că minora va putea câştiga mulţi bani.

În acest scop, bătrâna a încheiat un act notarial de acceptare a deplasării în străinătate a fiicei însoţită de concubina inculpatului D.I.C., astfel că la 21 ianuarie 2006 minora L.D. a părăsit ţara împreună cu inculpatul şi cu concubina lui.

Ajunsă în Italia, L.D. a fost şi ea constrânsă de inculpat care-i oprise toate actele, să sustragă bunuri din magazine în folosul exclusiv al acestuia.

După circa 7 - 8 zile minora a fost arestată de autorităţile italiene care au surprins-o furând şi a fost internată într-un centru de reeducare a minorilor, de unde aceasta a sunat-o pe mama sa descriindu-i modul în care inculpatul s-a folosit de ea.

Şi în prezent minora se află în centrul de minori a cărui localizare nu poate fi, potrivit legislaţiei europene în domeniu, dezvăluită.

Ulterior, arestării minorei, inculpatul a restituit mamei acesteia documentele pe care le reţinuse în permanenţă asupra lui (paşaport, buletin, certificat de naştere).

Mai mult, cu această ocazie, dar şi ulterior, în mai multe rânduri, inculpatul a atras atenţia pe un ton ameninţător membrilor familiei L.D. să nu îl reclame la poliţie.

În sarcina inculpatului s-a reţinut şi fapta de a fi condus, în mod repetat, pe drumul public, autoturismul personal marca V.T., fără ca autorul faptei să deţină permis de conducere, împrejurare relevată atât de martorii audiaţi (I.D., I.N. etc.) cât şi de procesul verbal de depistare în trafic a inculpatului întocmit de lucrătorii de poliţie la data de 26 aprilie 2006. Infracţiunea în discuţie, coroborată cu antecedenţa penală bogată a inculpatului sunt apte să contureze totalul dispreţ al acestuia faţă de normele legale.

El a fost susţinut de concubina sa, D.I.C., învinuită şi ea pentru comiterea infracţiunii de trafic de persoane, aceasta afirmând că reclamaţiile formulate de victime au ca motivaţie invidia lor pentru situaţia materială bună a inculpatului, ea necunoscând exact cât câştiga şi unde lucra concubinul ei în Italia.

Prin încheierea nr. 121 din 06 septembrie 2006, secţia penală a Tribunalului Dolj a scos cauza de pe rol şi a înaintat dosarul secţiei pentru minori şi familie a aceluiaşi tribunal, spre competentă soluţionare.

Prin Decizia penală nr. 159 din 28 octombrie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia pentru minori şi familie, s-a admis recursul declarat de inculpatul V.M.V. împotriva încheierii de şedinţă din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Dolj şi astfel s-a casat încheierea atacată şi s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, dispunându-se punerea în libertate provizorie a acestuia.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că starea de fapt descrisă în rechizitoriu este corectă şi a fost reţinută ca atare, fiind dovedită cu probatoriul administrat în cauză.

Cu privire însă la încadrările juridice date faptelor prin rechizitoriu, instanţa de fond a constatat că acestea nu sunt corecte, pentru următoarele considerente:

Referirea la art. 2 pct. 2 lit. c) teza I din Legea nr. 678/2001, pentru ambele infracţiuni de trafic de persoane şi trafic de minori, s-a reţinut eronat întrucât, în speţa de faţă, inculpatul nu le-a obligat pe părţile vătămate să se prostitueze în folosul său, ci le-a obligat să fure şi astfel sunt incidente dispoziţiile de la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e), deoarece art. 2 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 678/2001 prevede că prin „exploatare" se înţelege „ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire", iar potrivit lit. e) a aceluiaşi articol, „efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului", constituie, de asemenea, o formă de exploatare prin „aservire", în sensul textului citat înţelegându-se „acţiunea de a supune". Or, odată ajunse în străinătate, lipsite de acte de identitate, într-o ţară a cărei limbă nu o cunosc, părţile vătămate nu s-ar fi putut întreţine decât prin furat pentru inculpat. (a se vedea şi deciziile nr. 593 din 30 ianuarie 2004 şi nr. 2199 din 31 martie 2005, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Referitor la infracţiunea săvârşita faţă de partea vătămată majoră G.M.A. [(cea prevăzute de art. 12 alin. (1)], trebuiau reţinute şi dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), întrucât fapta a fost săvârşită în vara anului 2004, deci înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 79/2005, care a modificat şi completat Legea nr. 678/2001.

Cu privire la infracţiunea săvârşită faţă de partea vătămată minoră L.D., s-a constatat că aceasta a fost săvârşită la începutul anului 2006, deci după intrarea în vigoare a OUG nr. 79/2005 şi astfel, cum minora a fost dusă în străinătate, promiţându-i-se că i se va găsi un loc de muncă licit, dar, odată ajunsă, i s-a comunicat că trebuie să fure în folosul inculpatului, deci prin înşelare, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 79/2005, unde se arată că „dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită prin fraudă ori înşelăciune, pedeapsa este închisoarea de la 7 ani la 18 ani şi interzicerea unor drepturi", nu pe cele ale infracţiunii prevăzute de art. 13 alin. (1), cum s-a reţinut în rechizitoriu.

De asemenea, cu privire la infracţiunea de conducere pe drumurile publice fără permis a autoturismului, s-a constatat că, pe parcursul procesului, a intervenit publicarea OUG nr. 195/2002, ca urmare a modificărilor ulterioare intrării acesteia în vigoare dându-se textelor o nouă numerotare şi, ca atare, infracţiunea prevăzute de art. 78 alin. (l) a devenit infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (1) şi astfel încadrarea corectă a faptei săvârşită de inculpat este cea prevăzute de art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termen, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi inculpatul V.M.V.

În motivarea apelului parchetului, s-a arătat că: infracţiunile de trafic de persoane au fost greşit încadrate referitor la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 678/2001, care definesc noţiunea de exploatare a unei persoane din acest act normativ; în temeiul art. 350 alin. (4) C. proc. pen., instanţa nu s-a pronunţat cu privire la controlul judiciar dispus ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen., care vizează obligaţiile impuse inculpatului pe timpul liberării provizorii; nu s-a dispus confiscarea sumelor însuşite de către inculpat ca urmare a exploatării părţilor vătămate.

Prin apelul său, inculpatul a solicitat, în principal, achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni întrucât, deşi nu avea permis de conducere, inculpatul a condus pe distanţe scurte, într-o localitate unde traficul este foarte redus şi, de cele mai multe ori nu a condus personal ci a rugat alte persoane; în cauză, referitor la această infracţiune s-ar fi putut reţine dispoziţiile art. 181 C. pen.

Referitor la infracţiunea de trafic de minori, s-a solicitat achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., susţinându-se că, prin actul de sesizare a instanţei s-a indicat ca element constitutiv al laturii obiective a infracţiunii art. 2 pct. 2 lit. c) teza I din Legea nr. 678/2001, modificată, deşi elementele de probatoriu nu au legătură cu exploatarea de persoane descrisă de textul de lege menţionat.

Din punct de vedere procedural a fost criticată sentinţa sub aspectul schimbării încadrării juridice a faptelor, deoarece inculpatul nu a fost audiat după acest act procesual şi fără să fi avut loc o cercetare judecătorească raportată la această nouă încadrare.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a mai susţinut că instanţa de fond a făcut o analiză superficială a probatoriilor, fiind înlăturate depoziţiile date în faţa instanţei în favoarea celor de la urmărirea penală cu motivarea că sunt credibile susţinerile părţilor audiate.

În apel inculpatul a mai invocat nulitatea actelor de urmărire penală arătându-se că, deşi competenţa materială aparţinea D.I.I.C.O.T., până la data de 12 mai 2006, când s-a declinat competenţa, actele de urmărire penală au fost întocmite de organele de cercetare penală. S-a susţinut că probele au fost administrate cu încălcarea normelor de competenţă materială, înainte de începerea urmăririi penale, fără a fi confirmate după începerea procesului penal ci, dimpotrivă, au fost infirmate în faza cercetării judecătoreşti, prin menţinerea acestora în faţa judecătorului investit.

S-a mai menţionat că, rechizitoriul este neregulat în privinţa sesizării, făcând trimitere la un text de lege care nu îşi găseşte aplicabilitatea iar înlocuirea acestui text cu altul şi încadrarea juridică diferă neputând fi posibilă, art. 2 pct. 2 din legea specială, nepermiţând analogii sau asemănări.

În final, s-a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului.

Prin Decizia penală nr. 39 pronunţată în şedinţa nepublică din 22 octombrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia penală pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de inculpatul V.M.V. şi a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a desfiinţat în parte sentinţa şi a descontopit pedepsele aplicate inculpatului, repunându-le în individualitatea lor şi, înlăturând art. 2 pct. 2 lit. b) pentru ambele infracţiuni prevăzute de Legea nr. 678/2001 a menţinut dispoziţiile privitoare la schimbările încadrărilor juridice ale faptelor reţinute în sarcina inculpatului, pedepsele aplicate acestuia, inclusiv pedeapsa rezultantă ce urmează a fi executată de inculpat ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen.

În baza art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 118 alin. (1) lit. a) C. pen., a dispus confiscarea sumei de 5.041 euro, în echivalent lei, la data executării, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul V.M.V.

În principal, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 3859 pct. 10 şi 21 C. proc. pen., cercetarea judecătorească desfăşurându-se atât la instanţa de fond cât şi la instanţa de apel, fără ca partea vătămată L.D. să aibă cunoştinţă de desfăşurarea acestui proces penal.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că organele de urmărire penală au efectuat cercetarea persoanelor pretins vinovate de traficarea numitei L.D., fără a fi înregistrată vreo plângere a acesteia şi fără a fi audiată, neluându-se nicio măsură pentru aducerea acesteia în vederea audierii deşi în prezent este majoră. Se apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 177 alin. (9) C. proc. pen., referitoare la locul de citare a părţii vătămate.

Totodată s-a apreciat că instanţele nu s-au pronunţat asupra unei cereri esenţiale pentru inculpat de natură să influenţeze soluţia procesului, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 10 al art. 3859 C. proc. pen., caz de casare atras de încălcarea acestor obligaţii de către instanţele de judecată, afectându-se legalitatea procesului penale.

În subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, înlăturându-se dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005 şi respectiv art. 13 alin. (2), modificat şi completat prin OUG nr. 79/2005 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005, apreciindu-se că instanţele de judecată au comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă greşita condamnare a inculpatului, în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Se mai susţine că organele de cercetare penală, procurorul dar şi instanţele de judecată au analizat cauza plecând de la o prezumţie de vinovăţie reţinându-se imaginea de persoană periculoasă, violentă a inculpatului V.M., precum şi starea de recidivă post executorie a acestuia.

Referitor la infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, fără permis de conducere, s-a solicitat aplicarea unei amenzi administrative deoarece inculpatul a recunoscut şi regretat fapta, susţinând că a condus o singură dată autoturismul său, la data de 26 aprilie 2006, dată la care a fost depistat în trafic de lucrătorii de poliţie, ulterior a obţinut permis de conducere.

S-a invocat şi necompetenţa organelor de urmărire penală.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 177 alin. (1) C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte şi alin. (2) al acestui text de lege, prevede că dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat.

Citarea altor persoane decât învinuitul sau inculpatul se face potrivit dispoziţiilor legale menţionate.

În cauză nu a fost indicată o altă adresă de către partea vătămată L.D., fiind citată la adresa cunoscută, nesubzistând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen.

Eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., nu priveşte dreptul de apreciere a probelor, ci discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor prin ignorarea unor aspecte evidente care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.

În mod greşit se susţine că organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au analizat cauza „plecând de la prezumţia de vinovăţie".

Organele judiciare au prezentat imaginea inculpatului (pe de o parte cunoscut ca o persoană agresivă, violentă, cu antecedente penale dar pe de altă parte cunoscut cu o bună situaţie materială, lucrând câţiva ani în Italia) pentru a demonstra că părţile vătămate au putut avea încredere în inculpat pentru a le găsi un loc de muncă în Italia, dată fiind bunăstarea acestuia.

În consecinţă, nu a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, vinovăţia acestuia fiind dovedită legal.

Referitor la excepţia de necompetenţa a organelor de urmărire penală invocată de inculpat, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că din procesul verbal de sesizare din oficiu întocmit la data de 12 aprilie 2006, B.C.C.O. Craiova s-a sesizat iniţial din oficiu, cu privire la faptul că în perioada 200 - 2006 numiţii V.M.V. şi D.I.C. au racolat, transportat şi obligat să comită furturi pe teritoriul Italiei, mai multe tinere din municipiul Craiova şi judeţul Dolj.

Ulterior, conform referatului întocmit la data de 12 mai 2006, a fost declinată competenţa în favoarea D.I.I.C.O.T. – B.T. Dolj, în vederea continuării cercetărilor.

Aceleaşi persoane, mai erau cercetate în acelaşi timp, pentru aceleaşi fapte şi în dosarul nr. 628/P/2006, la data de 12 aprilie 2006 delegându-se, conform art. 27 raportat la art. 9 din Legea nr. 508/2004 ofiţeri de poliţie din cadrul D.I.I.C.O.T., pentru a întocmi actele de cercetare penală, acordarea numărului unic de înregistrare şi pentru a se analiza oportunitatea începerii urmăririi penale.

În consecinţă, nu poate fi primită apărarea inculpatului în sensul că toate actele din faza de urmărire penală, efectuate în perioada 12 aprilie 2006 - 12 mai 2006 sunt lovite de nulitate absolută întrucât sunt efectuate de un organ de cercetare necompetent, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 678/2001.

În mod greşit se susţine în dezvoltarea motivelor de recurs că o încadrare juridică greşită a faptelor poate fi considerată drept o neregulată sesizare a instanţei de judecată.

Potrivit art. 300 C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima zi de înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.

Cuprinsul actului de sesizare (rechizitoriul) corespunde cerinţelor impuse de art. 263 C. proc. pen.

Referitor la vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane instanţa de apel a reţinut corecta evaluare a probatorului administrat în cauză de către instanţa de fond.

Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Instanţele au apreciat fiecare probă, examinând probele din cele două faze ale procesului penal, în scopul aflării adevărului, cu respectarea dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit art. 62 C. proc. pen., mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând vreo deosebire în ceea ce priveşte forţa lor probantă, în raport cu împrejurarea că au fost administrate în cursul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

Neexistând niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului sau ale martorilor, instanţa poate să constate, atunci când declaraţiile lor sunt contradictorii, că numai unele dintre ele exprimă adevărul, având obligaţia de a le înlătura motivat pe celelalte.

Instanţele au reţinut că sunt expresia adevărului acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.

În cauză, nu numai declaraţia martorei D.I.C., fosta concubină a inculpatului, care în prezent se află în relaţii de duşmănie cu inculpatul, susţine situaţia de fapt reţinută în cauză existând şi alte declaraţii.

Martorii L.F., S.I.G. şi G.D.M. şi-au menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală.

Martora L.F. (mama părţii vătămate L.D.) a mai relatat, în faţa instanţei şi faptul că într-o zi l-a căutat pe inculpat pentru a discuta ce se întâmplă cu fiica sa, iar mama inculpatului, V.N., i-a spus că acesta este plecat în piaţă „să vândă haine furate".

Martorul S.I.G. (cumnatul aceleiaşi părţi vătămate) a relatat că, doar cu câteva zile înainte de a fi audiat la instanţa de fond, a vorbit la telefon cu partea vătămată L.D., aceasta confirmându-i încă odată că a fost forţată de inculpat să fure. Acest martor a relatat că atât el cât şi fratele părţii vătămate L.D., au fost ameninţaţi de către inculpat.

Instanţa a înlăturat, motivat, unele declaraţii date de martori în faţa instanţei, aceştia menţinându-şi declaraţiile date în faza de urmărire penală (declaraţii care susţineau situaţia de fapt reţinută).

Pentru a înlătura aceste declaraţii, instanţa a reţinut că explicaţiile oferite în legătură cu motivul pentru care au declarat la urmărirea penală într-un fel, sunt neconvingătoare. Astfel, martora G.I.A. susţine că nu a citit declaraţia pe care a semnat-o pentru că nu i s-a propus; martora Ş.A. susţine că declaraţia i-a fost citită de organul de poliţie pentru că nu purta ochelari de vedere.

Instanţa a concluzionat, în mod corect că, faţă de împrejurarea că, în mod constant, martorii audiaţi în cauză au declarat că, încă de la începutul urmăririi penale şi chiar în faza de judecată, inculpatul şi fosta lui concubină, martora D.I.C. (înainte de a se deteriora relaţiile dintre aceştia) obişnuiau să ameninţe părţile vătămate şi martorii pentru a-i determina să declare într-un anumit fel (spunându-le că le dă foc, îi omoară, îi pune în scaune cu rotile etc.) acesta a fost motivul real pentru care o parte din martori au revenit asupra declaraţiilor date anterior, relatând cu totul alte împrejurări decât cele învederate în faţa organelor de urmărire penală.

De asemenea, instanţa a avut în vedere şi declaraţiile contradictorii ale inculpatului, fiind evidentă tendinţa acestuia de a prezenta altfel starea de fapt şi de a ascunde adevărul.

În consecinţă, situaţia de fapt reţinută de instanţă este corectă şi încadrarea juridică de asemenea.

În dezacord cu instanţa de apel, nu se poate susţine că aplicarea art. 181 C. pen., este un mijloc de individualizare a pedepsei.

Prin art. 181 C. pen., legiuitorul a introdus o instituţie juridică cu un conţinut specific.

Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: fapta să aducă o atingere minimă valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată; conţinutul concret al faptei să indice lipsa pericolului social; fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă.

Constatarea judiciară potrivit căreia prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, s-a adus o atingere neînsemnată valorilor sociale ocrotite de lege este în mod indispensabil necesară în vederea evaluării gradului de pericol social al faptei, însă prin ea însăşi şi în mod singular nu este suficientă.

Pentru a se stabili că o faptă prevăzută de legea penală nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni este de analizat şi conţinutul său concret iar criteriile de stabilire în concret a gradului de pericol social sunt cele cuprinse în alin. (2) al art. 181 C. pen.: modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit de făptuitor; împrejurările în care a fost comisă fapta; urmarea care s-a produs sau s-ar fi putut produce şi nu în ultimul rând persoana şi conduita făptuitorului.

Fapta de a conduce un autovehicul fără permis pe drumurile publice prezintă grad de pericol social sporit deoarece este pusă în pericol siguranţa circulaţiei. În cauză s-a dovedit că inculpatul a condus autoturismul pe drumurile publice, pe raza comunei Daneti, sat Brabeti.

Din procesul verbal întocmit în cauză de organele de poliţie la data de 26 aprilie 2006 rezultă că inculpatul a fost surprins în trafic circulând cu autoturismul şi a refuzat deplasarea la sediul B.C.C.O., lucrătorii de poliţie fiind nevoiţi să-l imobilizeze, deoarece pe numele inculpatului era emis şi un mandat de aducere.

Martorul I.D. a relatat faptul că l-a văzut pe inculpat conducând autoturismul de mai multe ori iar în ziua de 14 aprilie 2006, inculpatul s-a apropiat în mod periculos de acostament, impactul fiind evitat datorită faptului că martorul s-a retras după o grămadă de pietriş.

Cu această ocazie martorul chiar a fost „şters pe pantalon cu aripa maşinii" iar inculpatul a dat dovadă de nepăsare.

Toate aceste aspecte alături de împrejurarea că inculpatul nu se află la primul conflict cu legea penală, suferind trei condamnări penale, atrag concluzia că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se aplica dispoziţiile art. 181 C. pen.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins recursul inculpatului ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat inculpatul la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.M.V. împotriva deciziei penale nr. 39 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală minori şi familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei pentru intimatele părţi vătămate G.M.A. şi L.D., reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 martie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 783/2009. Penal. Lovirile sau vătămările...  ICCJ. Decizia nr. 832/2009. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 786/2009. Penal