Tentativă la infracţiunea de omor. Vătămare corporală gravă. Intenţia de a ucide
| Comentarii |
|
C. pen., art. 20, art. 174, art. 182 alin. (1)
în raport de împrejurările şi modalitatea de săvârşire a faptei -părţile fiind cunoştinţe vechi, iar la comiterea faptei nu s-a folosit un instrument apt a ucide nu se poate reţine intenţia de a ucide, fie ea şi indirectă.
Forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul este praete-rintenţia, caracterizată prin prezenţa culpei în raport cu rezultatul mai grav care s-a produs ca urmare a unei acţiuni intenţionate, aceea de lovire.
Decizia penală nr. 286/Ap din 20 septembrie 2005 - E.B.
Aplicarea unei lovituri cu pumnii în zona capului unei persoane, cu urmarea producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30-35 de zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie, prin pierderea unei porţiuni osoase din calota craniană, constituie infracţiunea de vătămară corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 241/S din 18 iulie 2002, Tribunalul Braşov l-a condamnat pe inculpatul V.S.I la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.
A făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi, în baza art. 65 alin. (2) din acelaşi cod, i-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
Decizia a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul V.S., ambele recursuri fiind admise prin decizia penală nr. 7/2003 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Constatând că Curtea de Apel Braşov nu s-a pronunţat asupra apelului declarat de inculpatul V.S, instanţa supremă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a casat decizia atacată şi a trimis cauza la Curtea de Apel Braşov, pentru rejudecarea apelurilor.
Prin decizia penală nr. 239/2002, Curtea de Apel a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul V.S împotriva sentinţei penale nr. 241/2002 a Tribunalului Braşov, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că judecarea fondului cauzei s-a realizat cu citarea greşită a părţii vătămate B.P., citat sub numele de B.M. la mai multe termene de judecată şi la o adresă greşită.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Braşov care, prin sentinţa penală nr. 231 din 4 iunie 2003, l-a condamnat pe inculpatul V.S.I., în baza art. 20, raportat la art. 174 C. pen., la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din durata pedepsei timpul reţinerii şi arestării preventive de la 19.02.2001 la 21.02.2001.
A aplicat art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi a interzis, în baza art. 65 alin. (2) C. pen., drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) din acelaşi cod, pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, şi inculpatul V.S.I., care a solicitat desfiinţarea sentinţei şi, în urma rejudecării, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi, în consecinţă, aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru această infracţiune.
Starea de fapt a fost, în mare parte, corect stabilită de prima instanţă, însă reţinerea împrejurării că inculpatul a aplicat părţii vătămate lovituri „cu piciorul încălţat în zona stângă a capului” este eronată. Declaraţia părţii vătămate că a fost lovit de către inculpat cu piciorul încălţat în partea stângă a capului nu se coroborează cu decal-raţiile martorilor oculari V.S. şi V.K. Aceştia au relatat că, pe fondul discuţiilor contradictorii dintre inculpat şi partea vătămată şi al consumului de alcool, inculpatul a lovit partea vătămată cu pumnii, „umplând-o de sânge”. în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă că martorul a precizat în declaraţia dată în faza de urmărire penală că fiul său - inculpatul - a lovit partea vătămată cu piciorul în cap. Examinând dosarul de urmărire penală unde se află declaraţia martorului, se poate constata doar precizarea acestuia că inculpatul a lovit partea vătămată cu pumnii în cap. Aşa fiind, nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul a lovit partea vătămată cu piciorul încălţat, dubiul existent cu privire la intensitatea loviturilor aplicate părţii vătămate de către inculpat profitând acestuia din urmă, potrivit principiului in dubio pro reo.
Totodată, în raport de împrejurările şi modalitatea săvârşirii faptei
- inculpatul şi partea vătămată se cunoşteau, partea vătămată fiind o prezenţă familiară la domiciliul părinţilor inculpatului, iar la comiterea faptei nu s-a folosit un obiect, instrument apt de a ucide - nu se poate reţine intenţia inculpatului de a ucide, fie ea şi indirectă. Conflictul a izbucnit spontan la domiciliul inculpatului, fiind generat de consumul de alcool şi existenţa unor discuţii referitoare la găsirea unui loc de muncă pentru inculpat de către partea vătămată.
Astfel, în raport de aceste împrejurări, faptul că inculpatul a aplicat victimei lovituri cu pumnii într-o zonă vitală a corpului nu demonstrează în sine intenţia de a ucide.
Probele administrate în cauză relevă faptul că forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul este praeterintenţia, caracterizată prin prezenţa culpei în raport cu rezultatul mai grav care s-a produs ca urmare a unei acţiuni intenţionate, aceea de lovire.
Pe cale de consecinţă, fapta inculpatului V.S.I., constând în aceea că în seara zilei de 26 ianuarie 2001 a lovit cu pumnii în zona capului pe partea vătămată B.P., provocându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie, partea vătămată rămânând cu o infirmitate permanentă prin pierderea unei porţiuni osoase din calota craniană, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Astfel, Curtea a admis recursurile inculpatului şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov şi a desfiinţat sentinţa penală nr. 111 din 15 februarie 2005 a Tribunalului Braşov, sub aspectele învederate mai sus.
Rejudecând cauza, în baza art. 334 C. proc. pen., instanţa a schimbat încadrarea juridică dată faptei, din infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce s-a aplicat inculpatului s-au avut în vedere gradul de pericol social concret ridicat al faptei, relevat de modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, de urmările grave produse (partea vătămată B.P. a suferit leziuni corporale ce au necesitat 30-35 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie, rămânând cu infirmitate permanentă prin pierderea unei porţiuni osoase din calota craniană), precum şi perseverenţa inculpatului care a mai săvârşit fapte penale (în cursul soluţionării prezentei cauze a executat o pedeapsă privativă de libertate pentru o infracţiune de furt calificat). Toate aceste împrejurări conduc la concluzia că pedeapsa în cuantum de 3 ani este suficientă pentru reeducarea inculpatului şi realizarea scopului preventiv al pedepsei.
Dată fiind natura infracţiunii, cât şi perseverenţa inculpatului, pedeapsa va fi executată în regim privativ de libertate.
<Vezi şi alte speţe de drept penal:
