Fundamentele ideologice ale principiului libertăţii contractuale. Liberalismul şi autonomia de voinţă
| Comentarii |
|
fundamentele ideologice ale principiului libertăţii contractuale. liberalismul şi autonomia de voinţă, în concepţia clasică a contractului, doctrina juridică a explicat principiul libertăţii contractuale ca fiind o consecinţă „pe plan tehnic, a teoriei autonomiei de voinţă”, desprinsă din filosofia secolului al XVlIl-lea. Teoria autonomiei de voinţă a fost doctrina comentatorilor Codului civil francez şi a filosofiei dreptului în cursul secolului al XlX-lea. Originile ei se află în dreptul canonic şi în şcoala dreptului natural. O contribuţie importantă în conturarea şi elaborarea acestei teorii au avut-o filosofii iluminişti, mai ales Jean-Jacques Rousseau şi Immanuel Kant4.
Spunându-se că voinţa este autonomă, se afirma că voinţa părţilor contractante creează, numai prin ea însăşi, contractul şi efectele sale. Această doctrină a avut la bază importante argumente de ordin filosofico-politic, moral şi economic5. în plan filosofic, s-a spus că omul este, prin natura sa, liber, îngrădirea sau limitarea libertăţii sale fiind doar în puterea şi voinţa sa; viaţa în societate face însă necesară o anumită îngrădire a acestei libertăţi, dar numai în limitele şi în condiţiile determinate prin „contractul social”. Aşadar, omul renunţă de bunăvoie la o parte a libertăţii, în vederea asigurării ordinii sociale. Prin urmare, baza realizării coexistenţei sociale se găseşte în individ, în voinţa sa liberă. Când oamenii îşi asumă obligaţii prin contract, ei îşi limitează libertatea prin propria voinţă. De aceea, voinţa individuală îşi trage puterea creatoare de obligaţii din ea însăşi, şi nu de la lege, şi în acest sens s-a spus că ea este autonomă.
în plan moral, contractul, fiind rezultatul acordului de voinţe, este conform cu interesele părţilor contractante. Nimeni nu poate dori ceea ce nu este conform cu interesele sale. Aceasta conduce la echilibrul de interese ale părţilor. Filosoful Fouillee, într-o formulă cunoscută, declara: „Toute justice est contractuelle. Qui dit contractuel, dit juste”. în plan economic, s-a apreciat că, în general, contractul este mijlocul principal şi cel mai adecvat de asigurare a bunăstării generale. Interesul personal este motorul esenţial al vieţii economice. Libertatea voinţelor particulare asigură maximum de producţie, preţuri scăzute şi afirmarea liberei concurenţe. Cu alte cuvinte, contractul este mijlocul cel mai eficient de asigurare a binelui comun, economic şi social.
Teoria autonomiei de voinţă se concretizează în următoarele consecinţe:
a) contractul este considerat principalul izvor al obligaţiilor; celelalte izvoare de obligaţii sunt excepţionale. Vechiul cod civil era o probă în acest sens, unde reglementările referitoare la contracte erau preponderente pentru că era considerată cea mai importanţă sursă de obligaţii; b) marea majoritate a normelor referitoare la contracte trebuie să fie dispozitive sau supletive şi numai în mod excepţional imperative, părţile având astfel posibilitatea ca, prin acordul lor de voinţe, să stabilească conţinutul contractelor, din care pot rezulta efecte diferite decât acelea prevăzute de lege; c) pe cale de consecinţă, normele imperative sunt în număr redus. Principalul lor scop este acela de a asigura libertatea şi sinceritatea voinţelor contractanţilor, precum şi respectarea ordinii publice; d) contractul se încheie prin simplul acord de voinţe. Voinţele pot fi exprimate prin orice modalitate. Codul civil consacră doar parţial principiul consensualismului, potrivit căruia, de regulă, simplul acord de voinţe este suficient pentru a da naştere, modifica sau stinge raporturi obligaţionale, excepţiile fiind numeroase. Sinteza juridică a acestor consecinţe ne face să constatăm că teoria autonomiei de voinţă reprezintă sursa ideologică a trei principii elementare ale contractului: principial libertăţii contractuale (libertatea de a se obliga contractual şi de a stabili conţinutul contractului), principiul consensualismului (care reprezintă urmarea imediată a libertăţii contractuale şi care se traduce, în realitate, prin libertatea de formă), principiul forţei obligatorii a contractului (care, la rândul său, este urmarea primelor două principii în concepţia autonomiei de voinţă).
