ICCJ. Decizia nr. 1206/2005. Penal

Decizii penale ICCJ 2005

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1206/2005

Dosar nr. 5960/2004

Şedinţa publică din 17 februarie 2005

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 268 din 8 iulie 2004 a Tribunalului Vrancea s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind schimbarea încadrării juridice prin aplicarea art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP)

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea privind extinderea procesului penal cu privire la alte persoane potrivit art. 336 C. proc. civ.

A fost condamnat prin completarea încadrării juridice cu art. 73 lit. b) C. pen., inculpatul N.M., pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), tentativă la omor la un an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 76 lit. f) C. pen.

În temeiul art. 1101 C. pen., raportat la art. 861 C. pen., a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele stabilite de S.R.S.S. pe lângă Tribunalul Vrancea;

- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice informaţii de natură să fie controlate mijloacele sale de existenţă;

- să desfăşoare activităţi sau să urmeze cursuri de calificare pentru practicarea unei profesii;

- să urmeze programul stabilit de S.R.S.S. pentru reintegrarea şi desfăşurarea de activităţi în interes personal şi comunitar.

S-a stabilit ca organ de supraveghere, îndrumare şi control S.R.S.S. de pe lângă Tribunalul Vrancea.

În temeiul art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării obligaţiilor stabilite.

S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada arestării preventive începând cu 3 februarie 2004 până la pronunţare, în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)

În temeiul art. 350 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului.

S-a admis în parte acţiunea civilă promovată de partea vătămată B.I.

În temeiul art. 14 lit. b) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ. şi art. 1000 C. civ., a fost obligat inculpatul N.M. în solidar cu părinţii I.F. şi B.G. la 15.000.000 lei despăgubiri pentru partea civilă B.I.

În baza art. 14 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 188 Legea nr. 3/1978 şi art. 106 din OUG nr. 150/2002 s-a admis în parte acţiunea civilă privind cheltuielile efectuate pentru îngrijirea medicală a părţii vătămate şi a fost obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile civilmente I.F. şi B.G. astfel:

- 1.134.847 lei către C.A.S. Vrancea pentru Spitalul de Urgenţă Prof. Dr. Bagdasar Arseni Bucureşti;

- 8.406.589 lei către C.A.S. Vrancea pentru Spitalul Judeţean Focşani;

- 1.948.000 lei către Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vrancea, cu dobânzile legale aferente până la achitare pentru fiecare dintre acestea.

A fost obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile civilmente la 5.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 473.000 lei contravaloarea expertizei medico-legale efectuată de S.M.L. Vrancea în contul Spitalului Judeţean Vrancea şi 1.200.000 lei onorariu apărător din oficiu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că N.M., C.P., G.G. şi Ş.A. au mers la 12 octombrie 2003 să adune nuci în împrejurimile comunei Străoane, judeţul Vrancea, deşi în aceeaşi zonă, la 6 octombrie 2003, fuseseră surprinşi şi ameninţaţi prin focuri de armă de partea vătămată B.I.

În timp ce adunau nuci, partea vătămată B.I. care se afla în zonă, s-a deplasat spre ei, având în mână un cuţit de vânătoare suficient de vizibil pentru a intimida pe tineri şi a-i determina pe aceştia să plece.

În acest scop, partea vătămată i s-a adresat lui N.M., întrebându-l de unde sunt, acesta a răspuns „…din Repedea" însă răspunsul l-a iritat pe partea vătămată care ameninţător s-a apropiat mai mult de N.M.

Martorii au declarat că partea vătămată în acele momente l-a injuriat pe inculpat, chiar a îndreptat cuţitul spre inculpat şi acesta imediat l-a lovit cu un par, însă partea vătămată nu a aruncat cuţitul şi a dus mâna îndoită în dreptul capului spre a se apăra.

A urmat o altă lovitură peste antebraţul mâinii drepte şi apoi peste cap, după care partea vătămată a căzut la pământ.

Cu privire la numărul de lovituri aplicate părţii vătămate şi persoanele care au lovit-o, probele au fost reţinute în parte, deoarece sunt contradictorii.

Aceasta datorită intervalului de timp trecut de la agresarea părţii vătămate, interesele acestuia de a le minimaliza atitudinea sa provocatoare, interesele celorlalte persoane faţă de eventualele consecinţe, încât atât partea vătămată, cât şi martorii au declarat diferit la urmărirea penală şi la cercetarea judecătorească a cauzei.

Astfel, partea vătămată a susţinut că avea cuţitul într-o sacoşă „transparentă", însă a precizat abia în şedinţa de judecată din 21 aprilie că este stângaci, ţinea cuţitul în mâna stângă, precizare care a înlăturat propriile declaraţii ale părţii vătămate „cuţitul îl aveam într-o sacoşă din plastic", „purtam cuţitul în mâna dreaptă".

Coroborând această precizare a părţii vătămate cu celelalte declaraţii a rezultat că inculpatul care era dreptaci a lovit partea vătămată din direcţia spre stânga, apoi pentru că aceasta încă ţinea cuţitul în mână, l-a lovit din nou vizând regiunea capului pe direcţia frontal; lovitura a fost însă atenuată prin interpunerea antebraţului drept al părţii vătămate. Cea de-a treia lovitură care a vizat capul părţii vătămate a fost aplicată din altă direcţie spre dreapta părţii vătămate şi cum aceasta a fost lovită şi din spate (de altă persoană) a căzut la pământ. Numărul de lovituri primite de partea vătămată a explicat atitudinea martorilor G.G., C.P., antrenaţi şi în conflict şi care aveau toate interesele să fie exonerate de orice fel de răspundere.

În acest sens declaraţiile date de C.P. au fost reţinute doar o mică parte, deoarece acesta a arătat că permanent a luat legătura şi a discutat cu partea vătămată, apoi cu celelalte persoane, inclusiv inculpatul, stabilind cu acestea, fiecare, ce atitudine să adopte (în acest sens înregistrarea computerizată, declaraţia lui O.S. şi a lui G.A., în parte). În parte s-a reţinut şi declaraţia lui G.G., care deşi recunoaşte că l-a lovit pe partea vătămată dinspre spate a revenit în alte declaraţii, spunând că el nu l-a lovit, fiind urcat în nuc în momentul conflictului.

Însă chiar din contradicţiile tuturor declaraţiilor s-a desprins cu certitudine faptul că inculpatul cu un par l-a lovit pe partea vătămată şi prin acţiunea sa, a pus în pericol viaţa părţii vătămate, aşa cum a rezultat din actele medicale depuse la dosarul cauzei.

În drept, fapta comisă de inculpatul minor de a lovi partea vătămată în regiuni vitale ale corpului acesteia, punându-i viaţa în pericol, constituie infracţiunea de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 C. pen., cu referire la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP)

Activitatea infracţională a inculpatului s-a datorat însă părţii vătămate, care agresându-l verbal pe inculpat, ţinând în mână un cuţit de vânătoare, chiar prin postura sa fizică 8 este mai înalt şi mai robust faţă de inculpat, îndreptându-se spre acesta i-a creat o stare de tulburare emoţională puternică de teamă că viaţa sau integritatea corporală îi sunt ameninţate de un eventual atac din partea părţii vătămate.

Ori această atitudine a părţii vătămate nu a fost cu nimic justificată, mai ales că văzându-i pe cei patru tineri într-o zonă în afara localităţii, fără alte persoane în apropiere, partea vătămată ar fi putut să se distanţeze sau să adopte o altă atitudine non agresivă.

Contribuţia substanţială a părţii vătămate, aşa cum a fost dovedită prin toate probele administrate, întruneşte condiţiile art. 73 lit. b) C. pen., privind circumstanţele atenuante. În consecinţă, încadrarea juridică a faptei comise de inculpat a fost completată cu dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. La individualizarea pedepsei instanţa a aplicat dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel parchetul de pe lângă tribunalul Vrancea, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

- când se face dozarea pedepsei, se face trimitere la art. 76 lit. f) C. pen., ceea ce este greşit, deoarece în cazul de faţă trebuia să se facă aplicarea art. 76 alin. (2) C. pen.;

- stabilind ca modalitate de executare a pedepsei suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, trebuia să facă trimitere la art. 110 C. pen., care indică modul se stabilire a termenului de încercare şi în consecinţă, trebuia să stabilească acest termen care se compune din durata pedepsei la care se adaugă un interval de timp de 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă;

- la individualizarea pedepsei, atât în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, cât şi modalitatea de executare a rezultat în mod indubitabil că în cazul infracţiunii de omor, fie în formă de tentativă, fie că este săvârşită de infractori majori sau minori, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau 861 C. pen. (pentru minori fiind incidente şi dispoziţiile art. 110 şi 1101 C. pen.). Dispoziţiile art. 81 alin. (3) C. pen., precum şi dispoziţiile art. 861 alin. (3) C. pen., prevăd, în mod expres că suspendarea condiţionată nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 182, art. 183, art. 197 alin. (1) şi (2) şi art. 2671 alin. (1) şi (2) C. pen. Raportându-se la textul de lege incriminator, instanţele urmează să aibă în vedere pedeapsa pentru infracţiunea consumată şi anume de la 10 la 20 de ani, ceea ce depăşeşte limita de 15 ani prevăzută în mod expres de instituţia suspendării executării pedepsei, până la care se poate aplica această modalitate de executare a pedepsei.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale nr. 269/2004 a tribunalului Vrancea şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se decidă înlăturarea dispoziţiilor legale privind suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de un an şi 6 luni, urmând ca inculpatul minor N.M. să execute pedeapsa în regim de detenţie.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat apel şi partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti, motivat de faptul că în mod greşit inculpatul a fost obligat doar la plata sumei de 1.134.847 lei în loc de 3.404.540 lei, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul criticat.

Prin Decizia penală nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi, pronunţată în dosarul nr. 1434/P/2004, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea împotriva sentinţei penale nr. 268 din 8 iulie 2004 pronunţată de tribunalul Vrancea în dosarul nr. 342/P/2004 privind pe inculpatul N.M. şi în consecinţă a fost desfiinţată în parte sentinţa menţionată numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi aceasta numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului N.M. şi în rejudecare:

S-au înlăturat din sentinţa apelată dispoziţiile art. 1101 C. pen., raportat la art. 861 C. pen., în baza cărora inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere dispuse prin această hotărâre.

S-a înlăturat din sentinţă dispoziţia art. 359 C. proc. pen.

Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă C.A.S. Bucureşti.

A fost obligată apelanta parte civilă C.A.S. Bucureşti la plata sumei de 900.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a considerat apelul declarat de parchet ca fiind fondat, iar apelul părţii civile ca nefondat, apreciind că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond în considerentele hotărârii este amplă pe baza materialului probator judicios administrat, analizat şi coroborat în cauză, încadrarea juridică dată faptei comise de inculpat fiind corectă.

Referitor la motivul de apel invocat de parchet vizând acest aspect s-a constatat că instanţa a înţeles să facă aplicarea dispoziţiei art. 76 alin. (2) C. pen., aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate.

Astfel, încadrarea juridică pe care instanţa de fond a dat-o faptelor comise de inculpat este aceea de tentativă la omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), reţinând corect circumstanţele atenuante pentru motivele arătate, făcând şi aplicarea dispoziţiei art. 73 lit. b) C. pen.

Limitele de pedeapsă au fost corect stabilite în raport cu dispoziţiile art. 109 C. pen., art. 20 C. pen., art. 174 alin. (1) C. pen., art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen. (minimul special permis de lege a fi aplicat în condiţiile speţei dedusă judecăţii fiind de un an şi 6 luni închisoare).

Sub aspectul cuantumului pedepsei stabilite, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a făcut o justă apreciere a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinând faptul că inculpatul a avut un bun comportament în familie şi societate, nu a comis anterior alte fapte penale, iar infracţiunea pentru care a fost condamnat a fost săvârşită în împrejurările prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.

Sub aspectul modalităţii de executare dispusă de instanţa de fond, criticile formulate de parchet sunt întemeiate.

Dispoziţiile art. 81 alin. (3) C. pen., precum şi art. 861 alin. (3) C. pen., în mod expres că suspendarea condiţionată nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 182, art. 183, art. 197 alin. (1) şi (2) şi art. 2671 alin. (1) şi (2) C. pen.

În raport cu dispoziţiile legale arătate, dacă legiuitorul a prevăzut în mod expres exceptarea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen., cu atât mai mult infractorii care se fac vinovaţi de infracţiunea de omor, fie în formă consumată, fie în formă de tentativă, fie majori, fie minori, nu pot beneficia de dispoziţiile legale ce reglementează suspendarea executării pedepsei.

În înţelesul art. 171 din Titlul 9 privind sensul unor termeni sau expresii din legea penală din noul C. pen., ce urmează să intre în vigoare în cursul anului 2005, prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege, care încriminează fapta, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Prin raportare la textul de lege incriminator, instanţele urmează să aibă în vedere pedeapsa pentru infracţiunea consumată şi anume de la 10 la 20 de ani, ceea ce depăşeşte limita de 15 ani prevăzută în mod expres de instituţia suspendării executării pedepsei, până la care se poate aplica această modalitate de executare a pedepsei.

Cât priveşte apelul declarat de partea civilă, acesta a fost considerat, de instanţa de apel, ca nefondat, deoarece în mod corect pe baza cererii de constituire de parte civilă, a probatoriului propus şi administrat pe latura civilă a cauzei şi a dispoziţiilor art. 14 lit. b) C. proc. pen., raportate la art. 188 din Legea nr. 3/1978 şi art. 106 din OUG nr. 150/2002, instanţa de fond a reţinut cuantumul corect al pretenţiilor dovedite de partea civilă apelantă.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti şi inculpatul N.M., acesta din urmă fără a arăta în scris motivele.

În motivele de recurs depuse la dosar, partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti a criticat Decizia instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece nu s-a ţinut cont de faptul că este instituţie publică, banii colectaţi şi gestionaţi de aceasta fac parte din F.N.U.A.S.S., fond special destinat plăţii serviciilor medicale şi medicamentelor furnizate asiguraţilor. Mai mult de atât conform art. 26 alin. (2) şi (3) din Ordinul Ministrului de Stat, Ministrul Justiţiei nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 este scutită de taxă judiciară, fiind instituţie publică care administrează şi gestionează venituri publice, solicitând admiterea recursului şi respingerea obligării instituţiei la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 900.000 lei şi obligarea inculpatului şi a părţilor responsabile civilmente la plata sumei de 3.404.540 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru reîntregirea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, invocând dispoziţiile art. 3851, 3859 pct. 9 şi 10 C. proc. pen. şi judecarea în lipsă.

La termenul de astăzi, procurorul a pus în discuţia părţilor tardivitatea recursului declarat de partea civilă.

Apărătorul recurentului inculpat în raport cu tardivitatea recursului părţii civile, pusă în discuţie, a solicitat respingerea recursului părţii civile ca tardiv, iar pe recursul inculpatului a invocat dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., privind redozarea pedepsei, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei primei instanţe, în sensul prevederilor art. 861 şi 863 C. pen.

Concluziile intimatei părţi responsabile civilmente I.F. şi ale procurorului asupra recursurilor declarate au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii,

Examinând recursurile declarate de partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti în raport cu cele puse în discuţie şi al inculpatului N.M. faţă de motivele de recurs arătate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul părţii civile ca fiind tardiv declarat, iar recursul inculpatului, ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti:

În conformitate cu art. 3853 C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, iar dispoziţiile art. 363 – art. 365 privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a căii de atac se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

Din analiza cauzei rezultă că în apel, apelanta parte civilă C.A.S. Bucureşti a lipsit la data când au avut loc dezbaterile şi pronunţarea deciziei, nefiind prezent reprezentantul acesteia, respectiv consilierul juridic, aşa cum rezultă din practicaua deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi, neamânându-se pronunţarea.

Ca urmare a lipsei apelantei părţi civile a fost comunicată copia de pe dispozitivul deciziei menţionate C.A.S. a municipiului Bucureşti la data de 8 octombrie 2004, fiind predată serviciului de personal şi primită dovada de înmânare de către doamn.

D.C., semnată şi înregistrată la R.G.C.A.S. la aceeaşi dată 8 octombrie 2004 conform ştampilei de pe dovada de primire şi procesul-verbal de predare aflată la curtea de apel.

Recursul motivat declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti a fost trimis prin poştă Curţii de Apel Galaţi la data de 21 octombrie 2004 şi primit la data de 25 octombrie 2004 conform ştampilelor de trimitere şi respectiv primire ale poştei de pe plicul anexat, aflat la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Data de 25 octombrie 2004 de primire a recursului de către Curtea de Apel Galaţi este atestată şi prin rezoluţia de primire aflată pe recursul declarat.

Din compararea datelor mai sus arătate rezultă că termenul de 10 zile de declarare a recursului împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi de către partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti a fost depăşit, deoarece de la data de 8 octombrie 2004 şi până la 21 octombrie 2004, data ştampilei poştei de trimitere a recursului către Curtea de Apel Galaţi, au trecut mai mult de 10 zile, termenul până la care putea fi considerat declarat în termen recursul fiind data de 19 octombrie 2004, termenul de recurs fiind un termen procedural, acesta calculându-se potrivit art. 186 C. proc. pen., iar data de 19 octombrie 2004 nu a căzut într-o zi nelucrătoare, ca de altfel nici ziua de 21 octombrie 2004, la care a fost trimis recursul, nu era o zi nelucrătoare.

Împrejurarea că pe declaraţia de recurs a părţii civile se mai află o ştampilă a Registraturii Generale ce poartă data de 19 octombrie 2004 şi nr. 45110 nu are nici o relevanţă juridică cu privire la termenul de declarare a recursului, deoarece aşa cum s-a menţionat acesta a fost trimis prin poştă la data de 21 octombrie 2004, dată ce excede celor zece zile ale termenului legal de declarare a recursului.

Aşadar, Înalta Curte consideră recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti ca fiind tardiv.

Referitor la recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva aceleiaşi decizii:

Din examinarea coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la stabilirea vinovăţiei inculpatului N.M. în săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, în condiţiile reţinerii circumstanţei atenuante legale a provocării, comisă în stare de minorat, aşa cum a fost completată încadrarea juridică prin reţinerea circumstanţei menţionate, în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Înalta Curte consideră că instanţa de apel a dat relevanţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., privind aprecierea probelor, stabilind la rândul ei că fapta comisă de inculpatul minor N.M., de a lovi partea vătămată în regiuni vitale, punându-i în pericol viaţa, care, însă, a acţionat pe fondul unei stări de tulburare emoţională puternică de teama că viaţa sau integritate sa corporală îi sunt ameninţate, ca urmare a agresiunii verbale a părţii vătămate, dar mai ales a purtării de către aceasta a unui cuţit de vânătoare, cu care s-a îndreptat spre el, întruneşte atât obiectiv cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii mai sus menţionate.

De asemenea sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, atât în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, cât şi modalitatea de executare a acesteia, prin privare de libertate, instanţa de apel a făcut o corectă adecvare cauzală nu numai a criteriilor prevăzute de art. 100 C. pen., în alegerea sancţiunii aplicabile inculpatului minor, apreciind că pedeapsa închisorii îşi poate atinge scopurile, dar şi a celor stipulate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), având în vedere gradul ridicat de pericol social în concret al faptei comise, prin a cărei modalitate de săvârşire a fost adusă atingere unei valori sociale importante, circumstanţele reale ale comiterii faptei, locul agresiunii şi instrumentul folosit, dar şi starea de tulburare în care a fost comisă infracţiunea urmare a temerii că viaţa şi integritatea sa corporală îi pot fi ameninţate, lipsa antecedentelor penale, a avut un comportament pozitiv în familie şi societate.

Înalta Curte consideră că în mod corect instanţa de apel a apreciat că sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpatului minor, suspendarea condiţionată a executării acesteia nu poate fi aplicată în raport cu infracţiunea de tentativă de omor.

Legiuitorul român a prevăzut în cazul minorilor infractori un regim sancţionator special ce cuprinde măsuri educative şi pedepse, acestea din urmă, la rândul lor având o reglementare distinctă, stipulată în art. 109 alin. (1) C. pen., în sensul că limitele lor se reduc la jumătate.

În spiritul acestor dispoziţii legale speciale ce se fundamentează pe tipul aparte de personalitate delincventă a minorului infractor, concretizată printr-o insuficientă maturizare bio-psihică manifestată în actul infracţional, de regulă, prin decizii şi modalităţi de săvârşire diverse, Curtea Supremă de Justiţie,SECŢIILE UNITEprin Decizia nr. VI din 19 octombrie 1998 (decizie în interesul legii) a statuat că: „în cazul infractorilor minori, prin pedeapsa prevăzută de lege în sensul art. 81 alin. (3) C. pen., se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea dispoziţiilor de reducere ale art. 109 alin. (1) C. pen., la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită." Drept urmare „minorului i se poate suspenda condiţionat executarea pedepsei închisorii de cel mult 3 ani şi, respectiv, de cel mult 2 ani în caz de concurs de infracţiuni, atunci când limita de până la 12 ani a pedepsei prevăzute de lege este determinată de aplicarea dispoziţiei de reducere înscrisă în art. 109 alin. (1) C. pen."

Critica recurentului inculpat în sensul greşitei individualizări a pedepsei dispuse faţă de acesta, impunându-se menţinerea primei sentinţe cu privire la modalitatea de executare a suspendării executării sub supraveghere nu poate fi avută în vedere pentru imposibilitatea aplicării acesteia faţă de cuantumul pedepsei, ci în raport cu natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, respectiv infracţiunea de tentativă de omor care prezintă un grad de pericol social în concret ridicat, agravat de circumstanţele în care a fost săvârşită, chiar şi în condiţiile reţinerii circumstanţei atenuante legale a provocării, care conduce la aplicarea numai a modalităţii privative de libertate, singura care poate asigura reintegrarea socială pozitivă a inculpatului în societate.

Astfel, Înalta Curte consideră că nu sunt incidente dispoziţiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., deoarece în cauză instanţa de apel a aplicat în mod plural criteriile specifice individualizării judiciare.

Totodată nu s-a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.

În raport cu cele menţionate, recursul declarat de inculpatul N.M. este nefondat.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi.

În conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurenta parte civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat şi pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2005.

← ICCJ. Decizia nr. 1109/2005. Penal. încheiere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1478/2005. Penal. Contestaţie în anulare.... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1206/2005. Penal