ICCJ. Decizia nr. 3220/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 408 din 5 octombrie 2004, pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul penal nr. 690/2004, în temeiul dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare al instanței pentru inculpatul C.I. din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) și art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
în temeiul art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) și art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), l-a condamnat pe inculpatul C.I. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.
în temeiul art. 14 și art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., au fost admise pretențiile civile formulate de partea civilă Z.I. obligându-l pe inculpat la plata sumei de 7.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
în temeiul art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 10.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, a reținut în esență, următoarele:
în ziua de 12 septembrie 1999, după orele 18,00, martorul J.M.S. împreună cu inculpatul C.I. au mers la domiciliul părții vătămate Z.I. pentru a face rost de bani. Aceștia i-au spus părții vătămate că doresc să o ajute la culesul viei, împrejurare în care au fost invitați în locuință de concubina acesteia.
J.M.S. mai împrumutase de la partea vătămată diferite sume de bani, știind astfel locul de depozitare, respectiv un dulap amplasat în bucătărie.
în timp ce partea vătămată i-a servit cu vișinată și le-a spus celor doi că nu are să le ofere nimic de lucru, inculpații C.I. și J.M.S., aflându-se în bucătărie s-au hotărât să sustragă bani.
Astfel, inculpatul a pulverizat substanță paralizantă spre fața părții vătămate, iar împreună au lovit-o cu pumnii și picioarele.
Apoi, cei doi, au luat din dulap o casetă din lemn ce conținea suma de 4.700.000 lei. Profitând de imposibilitatea victimei de a reacționa, inculpații au sustras și un ceas de mână dintr-o servietă, un minicalculator și bidonul cu băuturi alcoolice din care anterior fuseseră serviți.
Bunurile sustrase de inculpați au fost împărțite și folosite în interes personal.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termen legal inculpatul C.I. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, s-a arătat că fapta săvârșită nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 C. pen., ci a infracțiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., impunându-se schimbarea încadrării juridice, în condițiile art. 334 C. proc. pen.
A susținut, de asemenea, că nu a comis infracțiunea reținută în sarcina sa prin rechizitoriu, impunându-se achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., autorul faptei fiind inculpatul J.M.S.
în subsidiar, a solicitat redozarea pedepsei, prin reținerea de circumstanțe atenuante și coborârea acesteia sub limita minimă prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă.
Prin decizia penală nr. 54 din 8 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 5655/2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, menținând ca legală și temeinică hotărârea pronunțată de instanța de fond.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul apelant a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, a reținut că probele administrate în cauză demonstrează, fără putință de tăgadă, că inculpatul C.I. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.
în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, s-a apreciat că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ținându-se seama de gradul de pericol social al faptei, de împrejurările concrete în care a fost săvârșită infracțiunea precum și de persoana inculpatului.
împotriva acestor hotărâri, a declarat recurs în termen legal, inculpatul C.I. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) și art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) și art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Inculpatul recurent a solicitat achitarea sa în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât nu este autorul faptei, iar în subsidiar reducerea pedepsei prin reținerea, în favoarea sa, a circumstanțelor judiciare atenuante.
înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859alin. (1) și art. 3856alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanțele de judecată au stabilit o stare de fapt corectă, constând în aceea că inculpatul recurent, în data de 12 septembrie 1999, împreună cu alte persoane, și-au însușit prin violență, bani și bunuri aparținând părții vătămate Z.I., pe care le-au împărțit și folosit în interes personal.
De asemenea, încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) și art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), este legală.
Critica recurentului inculpat privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de loviri sau alte violențe nu este fondată.
Tâlhăria, așa cum este definită prin lege, este o infracțiune complexă, în care sunt absorbite două activități specifice, reprezentând o unitate legală. Aceste activități sunt legate între ele printr-un raport de la mijloc la scop și printr-o unică rezoluție infracțională.
Potrivit dispozițiilor art. 211 C. pen., tâlhăria constă în "furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea".
Din analiza textului, rezultă că latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie are două componente, prima este acțiunea scop și constă în luarea bunului mobil din posesia altuia cu scopul de a și-l însuși pe nedrept, iar cea de-a doua este acțiunea mijloc de constrângere a victimei pentru săvârșirea furtului, păstrarea bunului furat sau scăparea făptuitorului.
întotdeauna va exista coautorat la infracțiunea de tâlhărie dacă unii participanți au săvârșit numai faptele de furt sau numai cele de violență, dacă fiecare dintre ei au cunoscut că sustragerea se comite cu violență.
Revenind la speță, din probele administrate în faza de urmărire penală și cercetare judecătorească rezultă că inculpații C.I. și J.M.S. s-au hotărât să sustragă banii și bunurile părții vătămate.
Pentru realizarea scopului infracțional propus, inculpatul C.I. a pulverizat o substanță paralizantă peste fața părții vătămate după care ambii au lovit victima cu pumnii și picioarele până când acesta a căzut.
Activitatea infracțională a continuat, inculpații însușindu-și suma de 4.700.000 lei, precum și alte bunuri găsite în locuința părții vătămate.
însușirea prin violență a bunurilor rezultă pe de o parte din declarațiile părții vătămate Z.I., iar pe de altă parte din declarațiile inculpatului C.I. care confirmă participarea sa alături de inculpatul J.M.S. la săvârșirea faptei.
Autorul faptei recunoaște că a lovit partea vătămată, iar la ieșirea din locuință a primit de la inculpatul J.M.S. suma de 1.600.000 lei.
La aceste mijloace de probă se adaugă procesul verbal de confruntare a părții vătămate cu inculpatul C.I., procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere, declarațiile martorilor J.L., D.C., G.S., J.M.S.
în atare condiții, se constată că instanțele, în mod corect au reținut în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și nu pe aceea de loviri sau alte violențe.
Cum fapta reținută este conformă cu realitatea și cum hotărârea de condamnare este întemeiată pe o apreciere corectă a probelor, pe constatări de fapt reale, nu se poate reține o eroare gravă de fapt care să atragă casarea hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești.
Cât privește individualizarea judiciară a pedepsei este necesar a se reține că împrejurările în care a fost săvârșită o infracțiune pot duce la reținerea atât a unor cauze de agravare, cât și a unor cauze de atenuare a răspunderii penale.
Ori de câte ori se constată existența cumulativă a acestora instanța are obligația, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei să respecte ordinea în care urmează a se face aplicarea circumstanțelor agravante, a circumstanțelor atenuante și a stării de recidivă atunci când acestea sunt în concurs.
Instanța trebuie să statueze mai întâi asupra gradului de pericol social concret al infracțiunii, în raport de toate împrejurările în care a fost comisă și numai după aceea să stabilească în ce măsură starea de recidivă reflectă un grad de pericol social sporit al inculpatului.
în speță, inculpatul a săvârșit infracțiunea de tâlhărie împreună cu o altă persoană, conform unui plan prealabil stabilit, însușindu-și banii părții vătămate pe care i-a folosit ulterior în interes penal.
Pe de altă parte, instanțele au constatat că fapta a fost săvârșită în stare de recidivă postexecutorie fapt ce reflectă periculozitatea sporită a inculpatului.
Neputându-se reține elemente de natură a permite coborârea pedepsei sub limita stabilită de instanța de fond, nici această critică formulată de inculpat nu poate fi primită.
Față de cele menționate mai sus, înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I. Ioan.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., prima instanță a obligat recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 400.000 lei, a fost avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3226/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3219/2005. Penal → |
|---|
