ICCJ. Decizia nr. 1079/2009. Penal

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1079/2009

Dosar nr. 4708/111/2006

Şedinţa publică din 25 martie 2009

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 356 din 7 decembrie 2008, Tribunalul Bihor a condamnat pe inculpatul T.L. la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia penală nr. 124/A/2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 325/P/2006, a fost sesizat Tribunalul Bihor cu rejudecarea cauzei soluţionate în prima instanţă, prin sentinţa penală nr. 315/2005 a Tribunalului Bihor, sentinţă prin care s-a dispus condamnarea inculpatului T.L.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu referire la art. l, pct. 5 din OUG 207/2000 modificată şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

Hotărârea menţionată a fost casată întrucât s-a reţinut ca fiind nelegală sub aspectul condamnării exclusive a inculpatului T.L.F. S-a apreciat că în urma deciziei nr. 44/2001 a Curţii de Apel Oradea, pin care s-a dispus anterior trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe şi cu privire la numitul H.C., care a avut calitate de inculpat şi a fost trimis în judecată prin acelaşi rechizitoriu, împreună cu inculpatul T.L.F. Pe cale de consecinţă, s-a dispus instanţei de fond să se pronunţe şi cu privirwe la numitul H.C.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, înregistrat sub dosar nr. 2608/1999 au fost trimişi în judecată inculpaţii H.C., pentru comiterea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave prevăzute, de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i) şi alin. ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), faptele de la pct. 1 – pct. 10 din rechizitoriu şi T.L.F., pentru comiterea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i) şi alin. ultim C. pen., cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), faptele de la pct. 1 – pct. 9 din rechizitoriu.

S-a reţinut în sarcina inculpatului H.C. că, în perioada octombrie 1997 - martie 1999, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, prin efracţie sau folosind chei potrivite, pe timp de zi sau pe timp de noapte, împreună cu inculpatul T.L.F. sau singur a sustras în dauna a 10 părţi vătămate, bunuri în valoare de 221.000.000 lei.

S-a reţinut în sarcina inculpatului T.L.F. că, în perioada octombrie 1997 - martie 1999, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, prin efracţie sau folosind chei potrivite, pe timp de zi sau pe timp de noapte, împreună cu inculpatul H.C., a sustras în dauna a 9 părţi vătămate, bunuri în valoare de 216.000.000 lei.

Prin sentinţa penală nr. 223/1999 a Tribunalului Bihor, pronunţată în dosarul nr. 2608/1999 s-a dispus condamnarea inculpatului H.C. la pedeapsa de 12 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complimentară, precum şi achitarea inculpatului T.L.F. de sub învinuirea comiterii infracţiunii prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i) şi alin. ultim C. pen., cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în temeiul dispoziţiilor art. l 1 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 44/A/2001 a Curţii de Apel Oradea s-au admis apelurile declarate în cauză, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul H.C. în sensul înlăturării alineatului ultim de la art. 209 C. pen. şi s-a redus pedeapsa aplicată acestui inculpat de la 12 ani închisoare la 5 ani închisoare.

Cu privire la inculpatul T.L. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i) şi alin. ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (l) C. pen., pentru care i s-a aplicat pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie.

Prin Decizia penală nr. 1559/2002 a Curţii Supreme de Justiţie s-au admis recursurile declarate în cauză, s-au casat în întregime Decizia penală nr. 44/A/2001 a Curţii de Apel Oradea şi sentinţa penală nr. 223/1999 a Tribunalului Bihor şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bihor.

În considerentele deciziei de casare s-a arătat că inculpatul T.L.F. nu a fost ascultat nici de prima instanţă nici de instanţa de apel, deşi a fost prezent la numeroase termene de judecată.

De asemenea, instanţele nu au ascultat nici una din părţile civile şi pe nici unul din cei 22 martori propuşi prin rechizitoriul parchetului, iar la termenul de judecată din 11 octombrie 1999, prima instanţă a respins proba cu martori solicitată de inculpaţi şi procuror.

S-au reţinut soluţiile contradictorii pronunţate de cele două instanţe cu privire la vinovăţia inculpatului T.L.F. şi cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului H.C.

În urma casării cu trimitere spre rejudecare, cauza s-a înregistrat la Tribunalul Bihor sub nr. de dosar 6306/R/2002 în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 254 din 16 decembrie 2002, definitivă faţă de inculpatul H.C. prin Decizia penală nr. 48/ A din 20 martie 2003 a Curţii de Apel Oradea.

Prin sentinţa sus-menţionată s-a dispus condamnarea inculpatului H.C., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i), cu aplicarea, art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpatul T.L.F., constituindu-se la Tribunalul Bihor dosarul nr. 9625/2005.

În rejudecare, inculpatul T.L.F. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 315/P/2005 a Tribunalului Bihor, la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (l) lit. a) şi g), cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu referire la art. I pct. 5 din OUG 207/2000 modificată şi obligat la despăgubiri în favoarea părţilor civile.

Această sentinţă a fost desfiinţată prin Decizia penală nr. 124/A/2006 a Curţii de Apel Oradea ce a sesizat din nou instanţa cu rejudecarea cauzei.

Inculpatul T.L.F. a fost trimis în judecată pentru comiterea următoarelor fapte:

1. La data de 14 octombrie 1997, între orele 7 - 14, împreună cu H.C., în baza unei înţelegeri prealabile, folosind chei potrivite, au pătruns în locuinţa părţii vătămate M.G. din Oradea, B-dul Dacia de unde au sustras un aparat videorecorder, un calculator cu monitor, unitatea centrală, tastatura cu derulator de casete video, un radiocasetofon, un radiocasetofon auto, dischete, o cutie plină cu CD uri şi suma de 2.000.000 lei.

Bunurile sustrase au fost transportate la locuinţa inculpatului T.L. cu autoturismul proprietatea sa. O parte din bunuri au fost valorificate la persoane necunoscute iar o parte au fost găsite în locuinţa inculpatului.

Cheia folosită la pătrunderea în locuinţă a fost confecţionată de inculpatul H.C. care aluat mulajul cheii originale cu ocazia unei vizite anterioare.

2. La data de 23 iunie 1998, între orele 8,00 - 15,30, împreună cu H.C., folosind chei potrivite, inculpatul T.L. a pătruns în locuinţa părţii vătămate B.M. din Oradea, Bd. Decebal, de unde au sustras un videocasetofon, un videoplayer, o cameră video, o combină muzicală, suma de 2.750.000 lei şi acţiunile la diferite societăţi comerciale.

Bunurile sustrase au fost transportate la locuinţa inculpatului T.L., iar ulterior valorificate, cu excepţia combinei muzicale, găsite la locuinţa sa.

3. În noaptea de 20 octombrie 1998, prin escaladarea porţii şi spargerea unui geam, împreună cu H.C. a pătruns în locuinţa părţii vătămate R.Z. din Oradea, str. Crişului de unde au sustras un televizor color, un video, un radiocasetofon, un ceas electronic, un fier de călcat, un receiver pentru antenă parabolică, o geantă diplomat conţinând actele şi ştampilele firmei părţii vătămate şi alte bunuri printre care şi un certificat de proprietate al autoturismului Austin Rover pe numele R.Z.

Bunurile au fost transportate la locuinţa inculpatului T.L., parte din ele fiind valorificate, iar o altă parte au fost găsite la locuinţa inculpatului, printre care actele şi ştampilele SC C.M.L. SRL, precum şi certificatul de proprietate al autoturismului.

4. La data de 22 decembrie 1998, între orele 5,00 - 6,45, prin forţarea uşii de acces, cei doi inculpaţi au pătruns în locuinţa părţii vătămate B.M. din Oradea, str. Moldovei de unde au sustras un televizor color şi articole de îmbrăcăminte. Televizorul a fost găsit în locuinţa inculpatului T.L.

5. La data de 23 octombrie 1998, în jurul orelor 18,00, prin efracţie inculpaţii au pătruns în locuinţa părţii vătămate C.Ş. din Oradea, str. Zimbrului de unde au sustras un calculator, un videocasetofon şi o cutie cu CD-uri.

Radiocasetofonul a fost lăsat gaj de inculpatul H.C. lui P.G., pe care, în noaptea de 16 ianuarie 1999, a fost sustras de aceiaşi inculpaţi, alături de alte bunuri, calculatorul a fost vândut unei persoane neidentificate, iar CD-urile au fost ridicate de organele de poliţie de la locuinţa inculpatului T.L.

6. În noaptea de 16 ianuarie 1999, prin forţarea uşii de acces, cei doi inculpaţi au pătruns în locuinţa părţii vătămate P.G. din Oradea, str. Călugăreni de unde au sustras valută, bijuterii, un radiocasetofon cu CD, un radiocasetofon marca, un aparat video, certificate de acţionar pe numele părţii vătămate şi ale fiicei acesteia, toate în valoare de peste 50.000.000 lei.

7. În noaptea de 23 ianuarie 1999 prin forţarea uşii de acces, inculpaţii au pătruns în locuinţa părţii vătămate L.I. din Oradea, str. Podului de unde au sustras un aparat video, un televizor color, ambele, obiecte de îmbrăcăminte, un amplificator, un radiocasetofon, două boxe, trei difuzoare şi alte bunuri.

La data de 5 februarie 1999, între orele 9,00 - 12,00 inculpaţii au pătruns în locuinţa părţii vătămate S.V. din Oradea, str. Aluminei de unde au sustras valută, bijuterii, aparatură electronică şi alte bunuri în valoare de 30.000.000 lei.

La data de 2 martie 1999, între orele 7,00 – 11,00, inculpaţii, folosind chei potrivite, au pătruns în locuinţa părţii vătămate K.T. din Oradea, str. C. Negruzzi de unde au sustras CD-uri, un ceas din aur, un aparat de epilat, bijuterii din aur în valoare de peste 50.000.000 lei.

Instanţa a avut în vedere, pentru flecare faptă în parte, declaraţiile date de inculpatul T.L. în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, raportat la declaraţiile date de H.C. în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, în calitate de inculpat şi apoi dată în instanţă în calitate de martor în apărare propus de inculpatul T.L.

Audiat în instanţă, inculpatul T.L. a negat fiecare din cele 9 furturi pentru care a fost trimis în judecată, justificând faptul că bunurile aparţinând părţilor vătămate au fost găsite la domiciliul său întrucât în perioada 1997 - 1999 se ocupa de cămătărie, respectiv dădea bani cu împrumut la diferite persoane, iar acestea îi garantau împrumuturile cu diverse bunuri mobile.

Instanţa a reţinut că toată aparatura electronică, bijuteriile şi bunurile găsite la domiciliul inculpatului T.L. corespund descrierii părţilor vătămate.

Faţă de probele administrate în cauză s-a reţinut ca fiind dovedită vinovăţia inculpatului T.L. pentru comiterea furturilor enumerate în rechizitoriu, în calitate de coautor.

În baza art. 334 C. proc. pen. şi prin aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul T.L. a fost trimis în judecată, din infracţiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (l) lit. a), g) şi i) şi alin. ultim, cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i) cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu referire la art. I pct. 5 din OUG nr. 207/2000 modificată prin art. 4 din Legea nr. 456/2001 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

La individualizarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile de individualizare prevăzută de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa de 8 ani închisoare.

Întrucât faptele comise, în perioada octombrie 1997 - martie 1999, sunt concurente cu infracţiunea de şantaj comisă, la data de 7 august 2003, care a făcut obiectul sentinţei penale nr. 456/2003 a Judecătoriei Beiuş, modificată prin Decizia nr. 172/A/2004 a Curţii de Apel Oradea, în baza art. 36 alin. (l) raportat la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa sus arătată, în pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată, s-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 C. pen., s-a anulat mandatul de executare nr. 730/2003 emis de Judecătoria Beiuş în baza sentinţei penale nr. 456/2003 şi s-a dispus emiterea unui nou mandat.

În ce-l priveşte pe inculpatul H.C., instanţa a constatat că acesta a fost condamnat definitiv, la pedeapsa de 8 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 254/2002 pronunţată de Tribunalul Bihor, pedeapsă din a cărei executare s-a liberat condiţionat, la data de 1 septembrie 2002, în baza sentinţei penale nr. 1554 din 25 august 2004 a Judecătoriei Arad.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpatul T.L.F.

Parchetul a declarat apel cu privire la inculpatul H.C., solicitând să se dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen., întrucât există autoritate de lucru judecat.

Inculpatul T.L.F. a solicitat admiterea excepţiei neregularităţii sesizării instanţei şi pe cale de consecinţă, restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Pe fond a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 94/ A din 14 octombrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpatul T.L.F., împotriva sentinţei penale nr. 356/ P din 7 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor.

A fost obligat inculpatul T.L.F. la pata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului şi s-a dispus scutirea de amenda judiciară în sumă de 1000 lei aplicată prin încheierea de şedinţă din 10 iunie 2008.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că din probele administrate în cauză, rezultă că la locuinţa inculpatului T.L. s-au găsit o serie de bunuri provenind din săvârşirea unor infracţiuni de furt în dauna a două părţi vătămate, iar din declaraţiile unor martori rezultă că mai multe bunuri ce s-au dovedit a fi furate, au fost înstrăinate de către inculpat.

S-a mai reţinut de asemenea că în locuinţa părţii vătămate S.V. a fost prelevată o urmă de mănuşă de pe o cutie cu jucării, care a fost comparată cu mănuşile din piele care au fost găsite alături de mănuşile chirurgicale, două cagule şi două leviere, în portbagajul autoturismului inculpatului şi s-a stabilit prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză că urma ridicată din locuinţa părţii vătămate a fost creată de degetul mare al mănuşii pentru mâna dreaptă.

În raport de starea de fapt menţionată, instanţa de apel a reţinut că vinovăţia inculpatului T.L. a fost pe deplin dovedită, chiar dacă acesta nu a recunoscut faptele şi apărându-se în sensul că bunurile găsite în locuinţa sa aparţin unor persoane care i le-a lăsat drept gaj, întrucât se ocupa de cămătărie.

A mai arătat instanţa de apel că în mod corect nu au fost reţinute apărările inculpatului, declaraţiile acestuia fiind contradictorii, iar declaraţiile martorilor propuşi în apărare au un caracter evaziv, fiind lipsite de valoare probantă.

În legătură cu martorii audiaţi în apărarea inculpatului, s-a reţinut că relatările lor pun în evidenţă dorinţa acestora de a crea inculpatului o situaţie favorabilă şi nicidecum că ar avea cunoştinţă despre împrejurări care să servească la aflarea adevărului.

Cu privire la pedeapsa aplicată, s-a reţinut că aceasta este just individualizată, având în vedere pericolul social deosebit al infracţiunii şi persoana inculpatului.

S-a mai reţinut de către instanţa de apel că prezentarea materialului de urmărire penală a avut loc, la data de 29 martie 1999, inculpatul aflându-se în stare de arest, iar rechizitoriul a fost întocmit, la data de 31 martie 1999, neefectuându-se alte acte de cercetare penală după prezentarea materialului de urmărire penală, astfel că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 253 C. proc. pen.

S-a apreciat că nici cererea inculpatului de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond nu poate fi primită întrucât dispoziţia din Decizia de casare privea pe inculpatul H.C., menţinându-se doar că instanţa de rejudecare va avea în vedere şi motivele invocate de inculpatul T.L., iar în ce priveşte cererea de audiere a unui număr de 17 martori în apărare, s-a apreciat că audierea a numai 8 martori propuşi de inculpat nu a fost de natură a încălca dreptul la apărare şi la un proces echitabil al acestuia.

În ce priveşte recursul parchetului, s-a arătat că, pentru a se conforma deciziei de casare, instanţa de fond a fost obligată să pronunţe o asemenea soluţie, atâta timp cât faţă de inculpatul H.C. nu s-a exercitat o nouă acţiune penală pentru a se putea înceta procesul penal în baza autorităţii de lucru judecat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, precum şi a sentinţei instanţei de fond a declarat recurs inculpatul T.L.F., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât nu s-au conformat deciziei de casare şi au soluţionat cauza fără a se efectua cercetarea judecătorească, instanţa de fond nu a fost legal sesizată şi în mod greşit s-a pronunţat condamnarea inculpatului pentru faptele reţinute în sarcina sa.

A susţinut că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile deciziei de casare şi nu a avut în vedere apărările pe care şi le-a făcut, respectiv nu s-au audiat inculpaţii, martorii propuşi în acuzare şi în apărare şi nu s-a soluţionat excepţia privind neregularitatea sesizării instanţei.

Cu privire la excepţia neregularităţii sesizării instanţei, a susţinut că deşi după prezentarea materialului de urmărire penală au fost efectuate noi acte de cercetare penală, nu s-a procedat la o nouă prezentare a materialului de urmărire penală, motiv pentru care, instanţa trebuia să procedeze la restituirea cauzei la parchet, fiind încălcate dispoziţiile art. 253 C. proc. pen.

În ce priveşte vinovăţia inculpatului, s-a arătat că în dosar nu există nicio probă care să dovedească faptul că inculpatul a participat la sustragerea bunurilor sau că s-a aflat la locul săvârşirii faptelor.

Recursul inculpatului este nefondat.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că, prin rechizitoriul din 31 martie 1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, inculpaţii T.L.F. şi H.C. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i) şi alin. ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), reţinându-se că, în perioada octombrie 1997 - martie 1999, la diferite intervale de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale au sustras, în dauna părţilor vătămate bunuri în valoare de 221 milioane lei, inculpatul H.C. şi 216 milioane lei, inculpatul T.L.F.

Prin sentinţa penală nr. 223/1999 a Tribunalului Bihor s-a dispus condamnarea inculpatului H.C. la pedeapsa de 12 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzută de art. 65 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, precum şi achitarea inculpatului T.L.F., în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.

S-au reţinut soluţiile contradictorii pronunţate de cele două instanţe cu privire la vinovăţia inculpatului T.L.F. şi cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului H.C.

Prin sentinţa susmenţionată s-a dispus condamnarea inculpatului H.C., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i), cu aplicarea, art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpatul T.L.F., constituindu-se la Tribunalul Bihor dosarul nr. 9625/2005.

Această sentinţă a fost desfiinţată prin Decizia penală nr. 124/A/2006 a Curţii de Apel Oradea ce a sesizat din nou instanţa cu rejudecarea cauzei.

Prin sentinţa penală nr. 356 din 7 decembrie 2008 a Tribunalului Bihor s-a constatat că inculpatul H.C. a fost condamnat definitivă, la pedeapsa de 8 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 254/ P din 16 decembrie 2002 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nrt.48/A/2003 a Curţii de Apel Oradea, pedeapsă din a cărei executare s-a liberat condiţionat la 1 septembrie 2004 în baza sentinţei penale nr. 1554 din 25 august 2004 a Judecătoriei Arad.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul T.L.F. şi a fost condamnat acest inculpat, la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (l) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu referire la art. I pct. 5 din OUG nr. 207/2000 modificată prin art. 4 din Legea nr. 456/2001 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), cu obligarea la plata despăgubirilor civile şi a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea menţionată a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 94 din 14 octombrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-au respins recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpatul T.L.

Conformându-se dispoziţiilor date prin Decizia de casare, instanţa de fond a procedat la verificarea lucrărilor dosarului şi a reţinut că în ce priveşte inculpatul H.C., acesta a fost condamnat definitiv printr-o hotărâre anterioară, soluţie menţinută de instanţa de apel, care a constatat cu privire la acest inculpat că nu se poate reţine autoritate de lucru judecat şi ca atare, în mod corect a respins apelul declarat de parchet.

Critica formulată de inculpatul T.L.F. cu privire la împrejurarea că în cauză nu a fost efectuată cercetarea judecătorească întrucât nu au fost audiaţi inculpaţii şi martorii, nu s-a pronunţat cu privire la inculpatul H.C. şi nu s-a pronunţat cu privire la excepţia privind neregularitatea instanţei, nu poate fi primită.

Astfel, cum s-a arătat mai sus, instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la inculpatul H.C., dar şi cu privire la apărările inculpatului T.L.F., astfel cum s-a dispus prin Decizia de casare. Prin Decizia de casare nu s-a dispus reaudierea inculpaţilor şi a martorilor, dar instanţa de fond a procedat la analiza tuturor probelor administrate în cauză, inclusiv a declaraţiilor date de inculpaţi şi martori în faza de urmărire penală şi în faza de judecată şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, atât cu privire la situaţia de fapt cât şi cu privire la vinovăţia inculpatului.

Împrejurarea că nu au fost audiaţi toţi martorii propuşi în apărare de către inculpat, nu este de natură a încălca dreptul la apărare şi la un proces echitabil al acestuia, instanţa de apel reţinând în mod corect că dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., invocate de inculpat nu obligă la audierea tuturor martorilor propuşi, autorităţile locale având autoritatea de a aprecia pertinenţa probei solicitate.

Inculpatul T.L.F. a criticat hotărârile pronunţate şi cu privire la faptul că nu a fost audiat, încălcându-se încă odată dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. şi pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că la instanţa de fond, inculpatul T.L.F. nu a fost prezent la nici un termen, iar la instanţa de apel a fost prezent la termenele din 10 iunie 2008 şi 9 septembrie 2008, când cauza s-a amânat pentru lipsa apărătorului său ales, iar la data de 30 septembrie 2008, când s-a prezentat avocatul ales, a lipsit inculpatul. Faţă de această împrejurare, critica este nefondată.

În ce priveşte critica privind neregularitatea sesizării instanţei, se constată că prezentarea materialului de urmărire penală faţă de inculpatul T.L.F. a avut loc la data de 29 martie 1999, conform procesului verbal, iar rechizitoriul a fost emis la data de 31 martie 1999, instanţa fiind legal sesizată, fără a se constata încălcări ale dispoziţiilor art. 253 C. proc. pen.

La data de 31 martie 1999 a fost emis rechizitoriul şi a fost investită instanţa de judecată cu faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, eventualele acte de urmărire penală efectuate după data emiterii rechizitoriului, neavând relevanţă în cauză, atâta vreme cât vinovăţia inculpatului a fost stabilită pe baza materialului de urmărire penală deja prezentat.

În ce priveşte critica legată de vinovăţia inculpatului, hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice.

Din analiza probelor dosarului rezultă fără dubiu că inculpatul T.L.F. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt reţinută în sarcina sa, dovedindu-se participarea sa la toate sustragerile menţionate în cauză.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi inculpaţii, părţile vătămate şi martorii, declaraţiile acestora fiind analizate pe larg de instanţa de fond cu ocazia rejudecării şi evidenţiate de instanţa de apel cu ocazia judecării apelului, în raport de fiecare faptă pusă în sarcina inculpatului şi în raport de apărările pe care acesta şi le-a făcut şi în raport de care s-a concluzionat cu privire la vinovăţia inculpatului.

Faţă de cele menţionate, Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi de instanţa de apel sunt legale şi temeinice, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, motiv pentru care în baza art. 385¹⁵pct. l lit. b) C. proc. pen., urmează a fi respins.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.L.F. împotriva deciziei penale nr. 94/ A din 14 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 25 martie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 1077/2009. Penal. Abuz în serviciu contra...		ICCJ. Decizia nr. 108/2009. Penal. Plângere împotriva... →

ICCJ. Decizia nr. 1079/2009. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1079/2009. Penal