Excepția puterii de lucru judecat
| Comentarii |
|
excepția puterii de lucru judecat, 1. Introducere 2. Elementele lucrului judecat 3. Termenul în care se poate invoca excepţia puterii lucrului judecat 4. Modul de soluţionare a excepţiei puterii lucrului judecat
1. Introducere
a) Caracterizare generală
Pentru asigurarea înfăptuirii justiţiei în conformitate cu principiul legalităţii şi al descoperirii adevărului în procesul civil, precum şi pentru asigurarea stabilităţii raporturilor sociale, instituţia puterii lucrului judecat prezintă interes în cel mai înalt grad. Odată ce o hotărîre judecătorească a fost dată, şi nu e reformată prin căile legale de atac, se prezumă că ea consacră adevăratele raporturi juridice ce există între părţile care au purtat procesul. în consecinţă, hotărîrea judecătorească se bucură de o prezumţie absolută de adevăr, redată în limbaj tehnic prin formula res indicata pro veritate habetur. Autoritatea lucrului judecat nu este numai o prezumţie de adevăr şi o scutire de dovadă, ci şi interdicţia de a formula din nou o pretenţie asupra căreia un organ jurisdicţional s-a pronunţat definitiv, redată prin formula res indicata pro veritate accipitur.
Desigur că autoritatea şi prestigiul justiţiei nu pot fi asigurate doar prin consacrarea formală a prezumţiei că hotărîrea judecătoreasca reprezintă adevărul. De aceea, în societatea socialistă s-au luat toate măsurile şi s-au creat condiţiile ca hotărîrea judecătorească să exprime adevărul obiectiv, şi nu numai aparenţa lui, adevărul care să se afirme prin însăşi forţa sa internă, şi nu numai prin faptul că este impus prin autoritatea de stat.
Astfel, dezbaterile în procesul civil socialist se desfăşoară pe temelia teoriei marxist-leniniste despre cunoaştere şi adevăr, care consacră posibilitatea cunoaşterii lumii şi implicit a aflării adevărului în procesul civil. Pentru a se putea afla adevărul în proces, s-a înlăturat formalismul procedural excesiv, existent înainte, probele neavînd putere prestabilită, fiind lăsate la libera apreciere a judecătorilor potrivit propriei lor convingeri. La acestea se adaugă controlul judiciar pe care îl exercită instanţele superioare în urma căilor legale de atac, instanţe care au posibilitatea verificării nu numai a legalităţii hotărîrilor judecătoreşti, ci şi a temeiniciei lor. Dar şi hotărîrile intrate în puterea lucrului judecat pot fi reformate, prin căile extraordinare de atac, în cazul săvîrşirii unor erori judiciare, ceea ce confirmă încă o dată realismul ce stă la baza concepţiei materialiste despre justiţie, care nu absolutizează peste limitele admise nici măcar puterea lucrului judecat. Autoritatea şi prestigiul justiţiei socialiste nu au decît de cîştigat în cazul reformării hotărîrilor judecătoreşti greşite, chiar dacă ele au intrat în puterea lucrului judecat. Numai în acest fel, „ordinul ca res judicata pro veritate habetur exprimă o realitate, iar nu o ficţiune, în concordanţă cu cele două principii de bază ale dreptului procesual socialist, acela al legalităţii socialiste şi acela al adevărului obiectiv, cele două aspecte dialectic inseparabile, ale fenomenului judiciar".
b) Puterea lucrului judecat, prezumţie şi excepţie procesuală
Prin lucrul judecat (rex judicata) — s-a arătat în literatura juridică — „se înţelege ceea ce s-a decis printr-o hotărîre judecătorească, iar puterea ca autoritate a lucrului judecat înseamnă forţa cu care se impune lucrul judecat şi care este aceea a unei prezumţii absolute în virtutea căreia se prezumă că ceea ce a decis instanţa corespunde adevărului, aşa încît împotriva acesteia nici o probă contrară nu poate fi admisă, nici chiar mărturisirea: res judicata pro veritate habetur".
în legislaţia actualmente în vigoare, puterea lucrului judecat este definită de art. 1201 c. civ., care prevede că: „este lucru judecat atunci cînd a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate". Codul de procedură civilă, prin art. 166, determină numai caracterele acestei excepţii procesuale, arătînd că ea poate fi invocată de părţi sau de jude-
câtor chiar înaintea instanţelor de recurs, fiind deci o excepţie absolută, textul avînd un caracter imperativ.
Conţinutul propriu-zis al instituţiei este reglementat, aşadar, de Codul civil în capitolul privind proba obligaţiei şi a plăţii, fiind considerată de art. 1200 pct. 4 ca o prezumţie legală absolută. Acest mod de reglementare reflectă concepţia legiuitorului de Ia 1864, împrumutată din Codul civil francez, în lumina căreia întregul drept probator este cuprins în Codul civil, deşi, aşa cum de multă vreme s-a arătat în literatura juridică, locul firesc al acestei materii ar fi în Codul de procedură civilă. De altfel, codul de procedură civilă n-a cuprins nici o dispoziţie privitoare la puterea lucrului judecat pînă la modificarea din 12 februarie 1948, cînd, prin art. 166, s-a reglementat aspectul procedural al acestei excepţii de fond. Acest mod de reglementare a determinat, aşa cum am mai arătat se susţine că prezumţia lucrului judecat este „un mijloc de apărare de fond", în sensul că „o constatare făcută într-un proces anterior este acceptată, fără rezerve, ca valabilă pentru soluţionarea unui proces în care interesează raportul juridic, sau chestiunea tranşată prin hotărîrea pronunţată în procesul precedent".
Fără a mai reveni asupra deosebirilor de esenţă între apărările de fond şi excepţiile de fond, arătăm că puterea lucrului judecat este o excepţie de fond care paralizează o nouă acţiune ce se referă la acelaşi obiect, are aceeaşi cauză şi se poartă între aceleaşi părţi şi în aceeaşi calitate. Aşa cum este ea reglementată chiar în Codul civil, rezultă că nu poate funcţiona decît pe cale de excepţie, invocată întotdeauna în cursul unui proces ulterior aceluia care a tranşat definitiv raportul juridic litigios. Rezultatul invocării autorităţii lucrului judecat .este tocmai împiedicarea instanţei mai în urmă investită cu judecarea aceleiaşi acţiuni, de a intra în fondul raportului juridic. Chiar în situaţia în care în noul proces se discuta un raport juridic în cadrul căruia ceea ce s-a stabilit prin hotărîrea judecătorească anterioara, intrată în puterea lucrului judecat, reprezintă numai o parte, si deci funcţia acelei hotarîri s-ar reduce, la dovedirea unei părţi din întreg, nici atunci nu am putea afirma că puterea
lucrului judecat ar fi o apărare în fond, socotind că prin însăşi invocarea hotărîrii se dovedeşte ceva fără a mai necesita alte mijloace de probă, deoarece şi în această ipoteza instanţa va fi împiedicată, în acest proces, sa reia în discuţie acel drept, fiind obligată să-l accepte, după învocarea excepţiei, aşa cum a fost stabilit, pe bază de dovezir în procesul anterior. Din punctul ( de vedere al acestui de-al doilea proces, prin prezumţia autorittăţii lucrului judecat nu se dovedeşte ceva nemijlocit, ci se acceptă ca fiind nemijlocit dovedit în procesul anterior, astfel că autoritatea lucrului judecat nu apare decît sub forma unei excepţii care-1lscuteşte de dovadă pe cel ce o invocă, şi în acelaşi timp împiedică instanţa de a reveni asupra acelui raport juridic. Prezumţia autorităţii lucrului judecat nu este atît un mijloc de dovadă, cît o dispensă de dovadă, aşa cum se exprimă in terminis art. 1202 al. 1 c. civ. Desigur că privind lucrurile din punctul de vedere al primului proces în care hotărîrea intrată în puterea lucrului judecat s-a dat, aceasta este, evident, rezultatul unor dezbateri asupra fondului acelui drept dedus judecăţii şi deci a invocării unor apărări de fond, dar în acea fază, ca privire la acel raport juridic, nu se poate vorbi de autoritatea lucrului judecat, aceasta putînd fi invocată numai pe cale de excepţie într-un al doilea proces.
Conchidem, deci, că puterea lucrului judecat poate fi considerată nu ca o apărare de fond, ci ca o prezumţie absolută şi o excepţie de fond, în accepţiunea pe care noi am dat-o acestei noţiuni. Excepţia vizează dreptul Ia acţiune, care în această ipoteză nu mai poate fi exercitat; or, cum am mai precizat, dreptul la acţiune este distinct de dreptul substanţial, născîndu-se în momentul încălcării acestuia, împrejurare care face tranziţia din sfera dreptului material în aceea a dreptului procesual.
în literatura juridică mai recentă s-a încercat să se facă delimitarea între noţiunea de autoritate a lucrului judecat şi aceea de putere a lucrului judecat, recunoscîndu-se totuşi că sinonimia celor două concepte, acceptată pînă acum în literatura juridică, nu este „lipsită de motivaţie". O bază de distincţie, în concepţia autorilor citaţi, ar oferi-o efectele hotărîrii definitive, în sensul că „puterea lucrului judecat" ar exprima „efectul pozitiv", „eficienţa activă" a hotărîrii, posibilitatea părţilor de a executa prin mijloacele legale dispoziţiile acelei hotărîri, iar „autoritatea lucrului judecat" ar exprima „efectul negativ" în virtutea căruia o nouă judecată asuipra aceleiaşi pricini este împiedicată, potrivit regulii non bis in idem. Mai sugestivă este aprecierea aceloraşi autori cînd afirmă că "autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire şi consacrare a adevărului; puterea lucrului exprimă ideea de impunere a acestui adevăr în cîmpul relaţiilor juridice".
în ce ne priveşte, socotim că, deşi nuanţe diferite se pot găsi, pornind de la conţinutul semantic al celor două noţiuni, delimitarea lor pe plan juridic nu este posibilă şi nici necesară, autoritatea lucrului judecat sau puterea lucrului judecat fiind expresii diferite ale aceleiaşi entităţi juridice, care desemnează forţa cu care se impune o hotărîre judecătorească rezultată din dezbateri contradictorii, hotărîre care are caracter irevocabil şi a soluţionat fondul pricinii. Puterea este atributul autorităţii, fără de care aceasta din urmă nu poate avea eficienţă. Cu alte cuvinte, puterea presupune autoritatea, iar autoritatea nu este realizabila fără putere. Delimitarea se poate face între „lucrul judecat", care exprimă rezultatul activităţii specifice a organului cu funcţie jurisdicţională ce a statuat asupra unui litigiu, şi „puterea" sau „autoritatea" lucrului judecat, care exprimă ideea de impunere a ceea ce s-a stabilit anterior printr-o hotărîre pe care legea o prezumă a fi consacrat adevărul între părţile litigante.
Ceea ce ni se pare necesar de subliniat este că autoritatea sau puterea lucrului judecat are două laturi, ce se îmbină în mod dialectic: pe de o parte, prezumţia absolută că hotărîrea pronunţată în procesul anterior reflectă realitatea cu privire la raportul juridic dintre părţile angajate în proces, iar pe de alta, excepţia procesuală în virtutea căreia o nouă judecată asupra aceleiaşi pricini nu poate avea loc (bis de eadem re ne sit actio).
Prezumţia absolută că hotărîrea dată în primul proces reprezintă adevăratele raporturi juridice dintre părţi se referă atît la starea de fapt, cît şi la corecta aplicare a normei legale corespunzătoare.
în lumina concepţiei materialist-dialectice despre cunoaştere, a stabili adevărul înseamnă a realiza o concordanţă deplină între reprezentările noastre despre obiectul cunoaşterii cu însuşi acest obiect. Conţinutul adevărului este deci obiectiv, existînd în afară şi independent de conştiinţa noastră. Aşa fiind, numai starea de fapt ce se stabileşte prin probe ce se administrează în proces are o existenţă obiectivă, pe cînd aprecierea faptelor, încadrarea lor într-un anume text de lege este o activitate pur subiectivă, ce se petrece în conştiinţa judecătorului. Se poate ca starea de fapt să fie bine stabilită, dar textele legale să fie aplicate greşit. In acest caz, adevărul s-a stabilit în proces, dar raţionamentele de tehnică juridică în aprecierea faptelor sînt greşite. Prezumţia că hotărîrea judecătorească reprezintă adevărul are, aşadar, un conţinut mai larg decît „adevărul" stabilit în proces, ea relevînd faptul că hotărîrea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat este corectă, ceea ce înseamnă că nu numai starea de fapt a fost bine stabilită, dar că au fost aplicate şi textele legale corespunzătoare. în lumina acestor considerente, credem că ar fi mai exact, atunci cînd ne referim la această prezumţie, să vorbim nu de o prezumţie absolută de adevăr, ci de o prezumţie că hotărîrea este temeinică şi legală.
Această prezumţie are un caracter absolut mai întîi pentru că o hotărîre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat este rezultatul unor dezbateri contradictorii asupra fondului dreptului iar hotărîrea are caracter irevocabil. în al doilea rînd, atunci cînd prezumţiile legale sînt stabilite în scopul apărării ordinii politice, sociale sau economice, nu pot fi combătute în nici un fel, nici chiar prin mărturisire judiciară. Or, puterea lucrului judecat este menită să slujească în cel mai înalt grad autoritatea justiţiei şi ordinea de drept statornicită. Putem afirma, aşadar, că prezumţia izvorîtă din autoritatea lucrului judecat, privită din punctul de vedere al efectelor hotărîrii judecătoreşti pronunţate asupra acelui raport juridic, reprezintă „elementul pozitiv", în sensul că acea hotărîre judecătorească a stabilit adevărul, iar excepţia procesuală, care este o excepţie de fond, reprezintă „elementul negativ", în sensul că împiedică o nouă judecată asupra fondului acelui drept. Excepţia autorită
ţii lucrului judecat reprezintă deci mijlocul de punere în valoare a prezumţiei.
Datorită importanţei pe care autoritatea lucrului judecat o prezintă, deşi în materie de prezumţii legale regula este caracterul lor relativ, aceasta este una din excepţiile prevăzute de art. 1200 c. civ. ca avînd caracter absolut.
Autoritatea lucrului judecat, instituită prin art. 1201 C. civ., fiind o prezumţie legală, este însă de strictă interpretare. în consecinţă, atunci cînd ar exista îndoială cu privire la existenţa elementelor sale caracteristice, instanţa de judecată urmează să respingă excepţia ridicată de una din părţile din proces.
c) Hotărîrile care au putere de lucru judecat
Textul art. 1201 C. civ. se referă la hotărîrile instanţelor judecătoreşti, care, la data elaborării codului erau singurele organe cu activitate jurisdicţională. Pe lîngă hotărîrile instanţelor judecătoreşti, în prezent mai au autoritate de lucru judecat şi hotărîrile arbitrale şi ale Curţii Superioare de Control Financiar ale comisiilor de judecată şi ale Comisiei de arbitraj de pe lîngă Camera de comerţ şi industrie a R. S. România, ale comisiilor pentru ocrotirea minorilor ce funcţionează în baza Legii nr. 3/1970.
Hotărîrile judecătoreşti, pentru a avea autoritate de lucru judecat, trebuie să emane de la instanţele române. Hotărîrile judecătoreşti pronunţate de instanţele străine vor căpăta autoritate de lucru judecat numai după îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 375 c. pr. civ., adică după încuviinţarea în
vestirii lor cu formulă executorie de către instanţa în circumscripţia căreia urmează să se execute.
Numai hotărîrile judecătoreşti date în materie contencioasă au autoritate de lucru judecat, adică acelea care sînt rezultatul unor dezbateri contradictorii şi care au dezlegat fondul dreptului. în consecinţă, nu au acest caracter hotărîrile pronunţate potrivit procedurii neconteneioase (graţioase).
în legătură cu hotărîrile de expedient, care consfinţesc învoiala părţilor, au existat controverse în literatura juridică cu privire la faptul dacă au putere de lucru judecat sau nu.
într-un sistem s-a susţinut că aceste hotărîri consfinţind învoiala părţilor, au caracter de contract, şi în consecinţă nu pot fi atacate decît pe cale principală, prin acţiunea în anulare. Este sistemul consacrat şi de Codul nostru de procedură civilă în vigoare, căci potrivit art. 273, aceste hotărîri se dau fără drept de recurs.
într-un alt sistem s-a susţinut că hotărîrea ar avea valoarea unui contract (fără să aibă deci autoritate de lucru judecat) numai atunci cînd ea conţine doar învoiala părţilor. Cînd însă, pe lîngă aceasta, ea dezleagă şi anumite chestiuni de fapt sau de drept, ar avea autoritate de lucru judecat.
în fine, s-a mai susţinut că hotărîrea de expedient este o hotărîre judecătorească şi nu un contract; deci la pronunţarea ei are întîietate intervenţia instanţei de judecată, opera sa ju-
risdicţională, şi deci ar trebui ca împotriva ei să se poată exercita toate căile de atac prevăzute de lege.
Opinia împărtăşită în prezent, în raport cu prevederile art. 273 c. pr. civ., este aceea că în cazul hotărîrilor de expedient nu avem de-a face cu o judecată propriu-zisă, bazată pe aprecierea probelor, şi care să poată fi controlată sub aspectul stării de fapt şi al prevederilor legale aplicabile. Astfel de hotărîri nu au autoritate de lucru judecat, ele putînd fi scoase oricînd din vigoare prin acţiune, în cazul în care convenţia este minată de un viciu constitutiv.
Problema în sine este delicată, căci, pe de o parte, hotărîrea de expedient consfiinţeşte în adevăr un contract al părţilor, dar pe de altă parte, în această hotărîre se implică autoritatea justiţiei, mai ales că judecătorii nu pot accepta orice fel de tranzacţii ale părţilor, ei fiind ţinuţi să verifice respectarea prevederilor legale imperative, precum şi a regulilor de convieţuire socială. Aşa fiind, noi considerăm că nu se poate susţine cu deplin temei că aceste hotărîri nu au, în nici un caz, autoritate de lucru judecat, căci ele cuprind, pe lîngă tranzacţia părţilor, şi chestiuni rezolvate de instanţele judecătoreşti, în virtutea atribuţiilor şi competenţei pe care legea le-o conferă. Este nevoie, aşadar, ca din acest motiv, ceea ce o instanţă a decis să fie protejat prin autoritatea lucrului judecat, pentru a nu se da posibilitatea oricînd să se susţină contrariul. Desigur că în ce priveşte tranzacţia părţilor, ea va putea fi atacată pentru motive de nulitate ce-i sînt proprii, pe cale directă, însă hotărîrea judecătorească, în problemele asupra cărora instanţa de judecata a statornicit, într-un fel sau altul, trebuie să se bucure de autoritatea lucrului judecat.
Aşa cum s-a opinat în literatura juridică, considerăm şi noi că pentru motive de nelegalitate privind însăşi regularitatea hotărîrii pronunţate de instanţa de judecată, ca necompetenţa absolută, nelegala compunere a instanţei etc., calea de atac a recursului trebuie recunoscută nu numai procurorului, dar şi părţilor din proces.
Discuţii au existat în literatura juridică mai veche.
Numai hotărîrile judecătoreşti definitive au putere de lucru judecat, adică cele pronunţate în ultimă instanţă şi supuse numai căilor extraordinare de atac. Aceasta nu înseamnă că hotărîrile instanţelor de fond, susceptibile de a fi atacate cu recurs, sînt lipsite total de puterea lucrului judecat, ci, aşa cum s-a arătat în literatura juridică, şi nu soluţia respingerii celei de-a doua acţiuni, cum greşit s-a procedat uneori în practica instanţelor judecătoreşti.
încheierile preparatorii care se dau în cursul procesului, ca cele prin care se ordonă o probă sau citarea din nou a unor părţi etc., nu au putere de lucru judecat, rostul lor fiind acela de a pregăti procesul pentru a se putea da o soluţie în fond, instanţa putînd reveni asupra lor. în schimb, încheierile interlo-cuitorii prin care instanţa soluţionează o problemă de drept sau de fapt (ca bunăoară încheierea de admitere în principiu în cazul acţiunilor de partaj) au autoritate de lucru judecat, instanţa neputînd reveni asupra lor. Tot astfel, au caracter de încheieri interlocutorii, avînd autoritate de lucru judecat în faţa aceleiaşi instanţe, care nu poate reveni asupra lor, acele încheieri prin care s-a respins excepţia de necompetenţă, litispendenţă sau conexitate, ori excepţii de fond ca prescripţia, autoritatea lucrului judecat etc.
O situaţie specială au anumite categorii de hotărîri judecătoreşti care, deşi au rămas definitive, nu împiedică reluarea judecăţii cu privire la acelaşi obiect, avînd aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi. Astfel de hotărîri sînt cele pronunţate în materie de despăgubiri civile pentru prejudicii izvorîte din fapte ilicite cînd despăgubirile pot fi micşorate sau majorate sau se poate dispune chiar sistarea lor, dacă prejudiciul existent la data pronunţării unei atare hotărîri s-a micşorat, s-a majorat sau a dispărut. în atare condiţii nu se va putea opune excepţia puterii lucrului judecat de către pîrîtul chemat în judecată pentru modificarea cuantumului despăgubirilor, instanţa urmînd să verifice în fond dacă elementele care au stat la baza primei hotărîri s-au modificat ori nu. în cazul în care ele au rămas aceleaşi, puterea lucrului judecat va opri însă instanţa de judecată să pronunţe o nouă hotărîre care să modifice ce s-a stabilit prin hotărîrea judecătorească anterioară.
Nu au, de asemenea, autoritate de lucru judecat hotărîrile pronunţate în materie de pensie de întreţinere, cele privind încredinţarea sau stabilirea domiciliului copilului minor, precum
şi hotărîrile de punere sub interdicţie, ele putînd fi oricînd modificate, în măsura în care condiţiile avute în vedere de prima instanţă s-au modificat. Prin însăşi natura lor, astfel de hotărîri au un caracter provizoriu, în ce le priveşte, autoritatea lucrului judecat neputînd opera, chiar dacă sînt definitive.
Cu privire la ordonanţele preşedinţiale se ridică două probleme: mai întîi dacă ordonanţa preşedinţială are putere de lucru judecat faţă de procesul de fond în curs de judecată, şi apoi dacă ordonanţa preşedinţială are putere de lucru judecat faţă de o a două cerere de ordonanţă preşedinţială.
în legătură cu prima problemă, literatura juridică şi practica judiciară au admis în mod unanim principiul că ordonanţele preşedinţiale nu au putere de lucru judecat faţă de procesul de fond. în adevăr, pe calea ordonanţei preşedinţiale se iau măsuri provizorii bazate pe aparenţa dreptului, pentru înlăturarea anumitor situaţii care l-ar putea periclita şi care nu pot duce, prin excepţia puterii lucrului judecat, la paralizarea acţiunii ce tinde spre soluţionarea conflictului ivit între părţi, în fond.
De la acest principiu există însă două excepţii. Prima se referă la situaţia în care, deşi iniţial instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere de ordonanţă preşedinţială, părţile, de comun acord, discută în proces fondul dreptului, administrîndu-se în acest sens toate probele, iar instanţa, fără a se limita numai la aparenţa dreptului, pronunţă o adevărată sentinţă de fond, care va avea putere de lucru judecat în faţa unei noi cereri cu acelaşi obiect, izvorînd din aceeaşi cauză juridică şi avînd aceleaşi părţi.
A doua excepţie se referă la cazul în care părţile convin să se soluţioneze fondul dreptului, încheind în acest sens o tranzacţie prin care tranşează în mod definitiv dreptul în litigiu. Astfel, potrivit art. 1711 c. civ., tranzacţia are putere de lucru judecat între părţile contractante, constituind o hoărîre definitivă.
în privinţa celei de-a doua probleme enunţate, s-a decis că ordonanţa preşedenţială, avînd caracter temporar şi neatingînd fondul dreptului, nu se bucură, de regulă, de puterea lucrului judecat. Dacă însă starea de fapt sau de drept a rămas neschimbată, atît în cazul admiterii cererii de ordonanţă preşedenţială
cît şi în cazul respingerii ei, se va putea opune excepţia puterii lucrului judecat, izvorîtă din hotărîrea dată asupra primei cereri, în cazul în care s-ar introduce o a doua cerere între aceleaşi părţi, avînd acelaşi obiect şi cauză juridică.
Dacă însă împrejurările care au determinat luarea măsurilor dispuse prin prima ordonanţă s-au schimbat, instanţa va putea lua măsuri corespunzătoare noii situaţii create, pronunţînd o noua ordonanţă preşedenţială. Deci, potrivit acestui punct de vedere, ordonanţa preşedenţială are o putere de lucru judecat relativă, care durează atîta timp cît starea de fapt sau de drept care a stat la baza primei hotărîri rărnîne neschimbată.
în literatura juridică s-a făcut precizarea că hotărîrea pronunţata de către comisia pentru ocrotirea minorilor, prin care s-a respins sesizarea făcută de către bunici sau alte persoane, în vederea încredinţării minorului, potrivit art. 1 lit. c din Legea nr. 3/1970, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de judecată sesizată de către părinte, potrivit art. 103 al. 1 c. fam., în sensul că, implicit, o atare hotărîre a stabilit necesitatea încredinţării minorului părintelui său. Evident, o astfel de hotărîre are autoritate de lucru judecat şi faţă de cererea «convenţională pentru încredinţarea minorului formulată de aceleaşi rude, care iniţial au formulat cererea de încredinţare în baza art.
1 lit. c din Legea nr. 3/1970. Autoritatea de lucru judecat funcţionează şi invers, în sensul că hotărîrea judecătorească de respingere a cererii, formulată de părinte în baza art. 103 al. 2 c. fam., are autoritate de lucru judecat în faţa comisiei de ocrotire a minorilor, care nu va mai face altceva decît să hotărască asupra măsurii de ocrotire ce trebuie luată.
Cu privire la hotărîrile pronunţate în baza Legii nr. 18/1968, prin care s-a stabilit că anumite bunuri au fost dobîndite de către persoanele cercetate în timpul căsătoriei, fiind deci bunuri comune, considerăm clă ele au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei sesizate — dupa divort - cu oacţiune de împărţire a bunurilor comune.
Preocupîndu-se de relaţia existenta, sub aspectul autorităţii de lucru judecat, între hotărîrile judecătoreşti, pronunţate de instanţe de grade diferite, unii autori consideră că „hotărîrea instanţei ierarhic superioare, prin care se dispune casarea hotărîrii instanţei de fond, are autoritatea de lucru judecat, cu privire la elementele procesului ce au fost soluţionate de către instanţa de recurs".
în ce ne priveşte, socotim că obligativitatea celor decise de instanţa de casare în privinţa problemelor de drept izvorăşte nu
din principiul autorităţii de lucru judecat, ci din natura instituţiei controlului judiciar şi a principiului ierarhizării instanţelor, ca avînd autoritate de lucru judecat.
Aşadar, în virtutea prevederilor art. 315 al. 1 c. pr. civ., cele decise de instanţa de casare în privinţa problemelor de drept sînt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul pricinii, indiferent dacă casarea s-a făcut cu trimitere sau cu reţinere, cînd starea de fapt rămîne aceeaşi; dar această obligativitate
izvorăşte din modul de organizare â instanţelor judecătoreşti şi din natura şi caracterul căii de atac a recursului, care implică o activitate de control şi îndrumare din partea instanţelor superioare, şi nu din principiul autorităţii de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat a unei hotărîri de casare poate fi invocată, credem noi, numai în situaţia introducerii unui nou recurs de către aceeaşi parte, recurs ce urmează să se respingă ca inadmisibil, de vreme ce instanţa s-a pronunţat o dată asupra legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate.
d) Puterea în civil a lucrului judecat în penal
în vederea reparării prejudiciului suferit de persoana vătămată printr-o infracţiune, legea permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal prin constituirea acelei persoane ca parte civilă. în această ipoteză, instanţa penală rezolvă şi acţiunea civilă, pronunţîndu-se deci şi asupra despăgubirilor solicitate de partea vătămată. Acţiunea civilă se porneşte şi din oficiu (art. 14 şi 348 c. pr. pen.), fără constituirea ca parte civilă, în cazul în care este vătămată o organizaţie socialistă. în atare situaţii deci, cînd acţiunea civilă este exercitată alături de acţiunea penală, urmînd a fi soluţionată prin aceeaşi hotărîre a instanţei penale, nu se pun, în principiu, probleme din punctul de vedere al autorităţii lucrului judecat şi al excepţiei care o serveşte. Sistemul consacrat însă de legislaţia noastră permite ca persoana
vătămată care nil s-a constituit ca parte civilă în procesul penal să introducă pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune o acţiune la instanţa civilă (art. 19 c. pr. pen.). Pentru a se evita însă pronunţarea de hotărîri contradictorii de către instanţa penală şi de cea civilă, care ar putea intra în puterea lucrului judecat, legea interzice exercitarea concomitentă a celor doua acţiuni, art. 19 al. 2 c. pr. pen. prevăzînd că judecata pornită în faţa instanţei civile se va suspenda, pînă la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Deci, în relaţia dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă, în cazul exercitării lor separate, se dă prioritate acţiunii penale, întrucît prin ea se realizează raportul juridic de drept penal material, în cadrul căruia statul are dreptul de a-1 trage la răspundere penală pe infractor, care prin fapta sa a adus o gravă încălcare a ordinei de drept şi a relaţiilor sociale statornicite. Se realizează astfel regula cunoscută sub formula „penalul ţine în loc civilul".
După ce persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă în faţa instanţei penale, ea nu va mai putea porni acţiunea în faţa instanţelor civile pentru acoperirea pagubei încercate; şi tot astfel, dacă a pornit acţiunea în faţa instanţei civile, nu se mai poate constitui ca parte civilă în procesul penal (electa una via non datur recursus ad alteram). De la această regulă, art. 19 al. 3 c. pr. pen. creează o excqpţie, în sensul că persoana vătămată poate renunţa la calitatea de parte civilă în procesul penal, pentru a se îndrepta cu acţiune în faţa instanţei civile, atunci cînd procesul penal a fost suspendat. Instanţa civilă poate fi părăsită, potrivit art. 19 al. ultim c.jjr. pen., iar persoana vătămată să se adreseze organelor de urmărire penală sau instanţei penale pentru realizarea pretenţiilor sale, atunci cînd acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior. în această din urmă situaţie nu este vorba de o excepţie de la regula electa una via, deoarece în momentul introducerii acţiunii civile persoana vătămată nu era în situaţia de a alege între calea civilă şi cea penală, procesul penal nefiind pornit la acea dată.
Potrivit art. 347 c. pr. pen., instanţa penală poate să disjungă acţiunea civilă, pentru a fi judecată separat, în cazul în care judecarea acesteia alături de acţiunea penală ar provoca întîrzierea soluţionării cauzei penale.
Existînd deci posibilitatea ca acţiunea civilă să poată fi rezolvată separat de cea penală, se pune firesc întrebarea: carc va
fi raportul între cele două hotărîri judecătoreşti, sub aspectul puterii de lucru judecat?
Potrivit art. 22 c. pr. pen., hotărîrea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în ceea ce priveşte existenţa faptei, a persoanei care a săvîrşit fapta şi a vinovăţiei acesteia.
Dacă stabilirea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului, iar instanţa penală s-a preocupat de el, determinîndu-1 prin hotărîre penală, cuantumul acestuia nu va putea fi modificat de instanţa civilă, opunîndu-se autoritatea lucrului judecat.
Deşi hotărîrile penale au efecte erga omnes, părţile care au figurat în proces, ca bunăoară persoana vătămată neconstituită parte civilă, sau partea responsabilă civilmente neintrodusă în proces, vor avea dreptul sa discute cuantumul prejudiciului în faţa instanţei civile, întrucît pentru latura civilă hotărîrea instanţei penale are caracter relativ.
în practica judiciară s-a decis că, în măsura în care cele stabilite de instanţa civilă nu vin în contradicţie cu constatările instanţei penale nu va exista autoritate de lucru judecat, instanţa civilă putînd lua în discuţie anumite probleme necercetate de instanţa penală, ca întinderea prejudiciului sau împărţirea aces
tuia în caz de culpă comuna.
Hotărîrea definitivă a instanţei civile nu are autoritate de lucru judecat, potrivit art. 22 al. 2 c. pr. pen, în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvîrşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
e) Partea din hotărîre care trece în puterea lucrului judecat
Atît în literatura juridică.
Nu e mai puţin adevărat că uneori motivele hotărîrii pot „completa şi lumina dispozitivul ei, determinînd înţelesul şi în
tinderea lui". Deşi motivele în sine nu au putere de lucru judecat, ajung însă la acest rezultat prin combinarea lor cu dispozitivul. Acest lucru este deseori necesar atunci cînd dispozitivul poate da loc la nedumeriri, necunoscîndu-se cu exactitate limitele dispoziţiilor sale pentru a determina chestiunile dezbătute de părţi asupra cărora a dispus instanţa. Numai în acest mod se poate ajunge la aplicarea reală a regulii tantum iudicatum, quantum litigatum.
Interpretarea dispozitivului prin combinarea sa cu considerentele hotărîrii presupune ca între acestea să existe o deplină armonie, căci în situaţia în care ar exista contradicţii nu mai poate fi vorba de vreo interpretare, dispozitivul singur avînd autoritate de lucru judecat.
Situaţiile care apar însă în practică sînt deseori mai complexe şi mai greu de acoperit prin aceste consideraţii teoretice. Unele din considerentele hotărîrii conţin sau lămuresc o declaraţie de drepturi provocată de părţi, asupra căreia instanţa s-a pronunţat şi în dispozitiv, acestea constituind aşa-numitele motive obiective, după teoria lui Savigny, iar altele sînt simple reguli doctrinare, raţionamente proprii ale judecătorului în interpretarea şi aplicarea legii, care sînt considerate motive subiective. Este greu de admis că primele, prin care deşi se neagă sau se afirmă direct sau incidental anumite drepturi discutate în contradictoriu de părţi şi a căror finalitate se concretizează în dispozitiv, nu ar avea autoritate de lucru judecat. A împărtăşi teza contrară ar însemna că, în adevăr, oricînd, printr-o nouă hotărîre, se va putea nega ceea ce o hotărîre anterioară a afirmat, sau invers, se va afirma ceea ce o hotărîre anterioară a negat. E adevărat că aceste consacrări de drepturi din cuprinsul considerentelor trebuie să se integreze logic, organic, în raportul litigios asupra căruia instanţa a fost chemată să se pronunţe şi care trebuie circumscris dar, cu exactitate, odată cu învestirea instanţei, şi apoi, în final, prin dispozitiv. Afirmarea sau negarea unor drepturi străine pricinii numai datorită nesupunerii motivării la obiect nu va putea duce, evident, la intrarea acestora în puterea lucrului judecat.
în consecinţă, în opinia noastră, nu se poate absolutiza regula după care doar dispozitivul hotărîrii ar avea autoritate de lucru judecat. Acest atribut îl capătă şi considerentele prin care se dezleagă elementele acelui raport juridic litigios asupra
căruia instanţa s-a pronunţat în dispozitiv, căci ele sînt, în adevăr, „sufletul şi nervul sentinţei".
2. Elementele lucrului judecat
Pentru existenţa autorităţii lucrului judecat art. 1201 c. civ. cere existenţa identităţii celor trei elemente, între hotărîrea dată şi cea care urmează: identitatea de obiect (eadem res), identitatea de cauză (eadem causa petendi) şi identitatea de părţi (eadem conditio personarum\. Dacă aceste trei condiţii nu sînt întrunite nu vom putea voroi de autoritatea lucrului judecat
(quae nisi omnia concmrunt, alia res esf).
a) Identitatea de obiect
Prin obiectul cererii de chemare în judecată vom înţelege pretenţia formulată, respectiv folosul urmărit de reclamant.
Obiectul cererii nu se rezumă numai la obiectul material pretins, ci se extinde şi la dreptul subiectiv referitor la acel obiect material. Bunăoară, în cazul acţiunilor în revendicare, se revendică un bun material, dar în obiectul acţiunii se cuprinde şi dreptul de proprietate asupra acestui bun; tot astfel, într-o acţiune personală prin care se cere plata unei sume de bani, obiectul este suma pretinsă, dar şi dreptul de creanţă asupra acestei sume.
Deşi în aparenţă afirmaţia ar fi susceptibilă de amendare, dreptul subiectiv nu trebuie confundat cu cauza raportului juridic, care constă în temeiul juridic al dreptului a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiune. La acţiunea în revendicare se pretinde dreptul de proprietate a cărui recunoastere se urmăreşte prin proces, iar temeiul acestui drept şi deci cauza raportului juridic pot să fie titlul de moştenitor, contractul de vînzare-cumpărare, uzucapiunea etc. Tot astfel, în cazul acţiunii personale prin care se cere o sumă de bani, cauza acţiunii poate fi contractul de împrumut sau de vînzare-cumpărare, etc. A face distincţie între dreptul pretins şi cauza acestuia are o mare importanţă, căci acelaşi drept va putea fi pretins şi printr-o nouă acţiune, fără a se putea invoca excepţia autorităţii lucrului judecat, dacă temeiul juridic este altul şi deci cauza este schimbată. Pentru a considera că obiectul raportului juridic dedus judecăţii este identic, şi deci pentru a putea invoca cu succes excepţia puterii lucrului judecat, (bineînţeles, dacă şi celelalte condiţii sînt îndeplinite) nu este necesar ca obiectul material să fie identic. Dacă dreptul în sine a fost confirmat printr-o hotărîre anterioară, definitivă, chiar dacă judecata s-a referit la întregul obiect material sau numai la o parte a lui, hotărîrea dată anterior va fi opozabilă pe calea excepţiei, în noul proces început, potrivit regulii: pars est in tot o et totum est in parte.
Cu privire la identitatea de obiect cerută de art. 1201 c. civ., spre a se putea invoca excepţia puterii lucrului judecat, doctrina şi practica judiciară au formulat numeroase criterii pentru determinarea sa corectă. Ne vom opri asupra cîtorva, ca exemplificare.
Din punctul de vedere al obiectului nu este neapărat necesar ca noul proces să se refere la acelaşi obiect material dacă la baza ambelor prestaţii pretinse stă acelaşi drept. Va exista, aşadar, identitate de obiect dacă un moştenitor, după ce a obţinut
în această calitate plata unei sume de bani, ulterior reclamă un bun în natură din aceeaşi succesiune. Cel chemat în judecată de către moştenitor îi va putea opune cu succes, în cel de-al doilea proces, excepţia puterii lucrului judecat, căci esenţial este ca judecătorul celei de-a doua acţiuni să nu fie pus în situaţia de a contrazice cele stabilite prin hotărîrea anterioară, afirmînd un drept negat sau negînd un drept afirmat.
Nu vom avea însă identitate de obiect atunci cînd prima acţiune a avut ca obiect anularea unui contract de vînzare-cum-părare a unui imobil, iar cea de-a doua tinde la revendicarea aceluiaşi imobil, întrucît, deşi obiectul material este acelaşi, dreptul care se pretinde este diferit. Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care prima acţiune va avea ca obiect scoaterea unui imobil de sub urmărire, iar cea de-a doua, readucerea imobilului în patrimoniul reclamantului.
Autoritatea lucrului judecat se va putea invoca chiar şi atunci cînd faptul jţiridic ce constituie obîeiît al celui de-al doilea pro-ces a'uist pus în discuţie, în nrimul proces, doar pe cale incidentală, cu conditia ca el să fî facut obiectul dezbaterilorşi să fi fost soluţionat. De asemenea, pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este nevoie ca obiectul să fie determinat, în ambele acţiuni, în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul acţiunilor să rezulte că este acelaşi.
Pentru soluţionarea corectă a excepţiei puterii lucrului judecat, verificîndu-se identitatea de obiec este necesar să se cerceteze dispozitivul primei hotărâri iar acesta trebuie coroborat cu conţinutul considerentelor, întrucît numai astfel se va putea stabili dacă este vorba de acelaşi drept asupra căruia s-a dat o hotărîre. Totodată, la stabilirea identităţii de obiect nu se va avea în vedere calificarea dată acestuia de cererea de chemare în judecată, ci obiectul ei real, căci uneori se pot face calificări greşite.
Aşadar, a doua cerere va putea fi înlăturată pe calea admiterii excepţiei puterii lucrului judecat ori de cîte ori ea tinde, prin obiectul său, de a pune instanţa în alternativa de a contrazice sau confirma ceea ce a stabilit o sentinţă anterioară.
b) Identitatea de cauză
Pentru existenţa lucrului judecat nu este suficientă identitatea de obiect, cerîndu-se, potrivit art. 1201 c. civ., şi identitatea de cauză. Prin cauză, în această materie, se înţelege faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al dreptului pretins. Cauza unei cereri este, aşadar, raţiunea, justificarea obiectului cerut, şi nu trebuie confundată cu obiectul şi nici cu mijloacele ei de susţinere, ea fiind în acelaşi timp deosebită şi de scopul urmărit în proces. Există atît;a acţiuni, chiar cu privire la acelaşi obiect, cîte cauze de obligaţii sînt, situaţie în care nu se va putea opune autoritatea lucrului judecat. Se va putea pretinde de la acelaşi debitor acelaşi obiect (odată avînd la bază un contract de schimb, de exemplu, şi a doua oară un contract de vîn-zare-cumpărare etc.), fără să se poată invoca în procesul ulterior autoritatea lucrului judecat. Tot astfel, se va putea revendica un imobil după ce acţiunea primă a fost respinsă, avînd la bază un testament, dacă la noua cerere, acelaşi reclamant anexează un alt testament. Deşi uneori cauza este greu de deosebit de obiectul raportului juridic litigios, aşa cum am arătat, ele sînt elemente distincte. Pentru a determina obiectul, trebuie să punem întrebarea: ce anume cere reclamantul prin cererea sa?; iar cauza o putem determina punînd întrebarea: pe ce îşi întemeiază el reclamaţia sa?
Scopul este iarăşi diferit de cauză, pentru că el se referă la rezultatul urmărit de reclamant prin proces, pe cînd cauza este temeiul juridic al dreptului pretins.
în fine, trebuie distinsă cauza de mijloacele de probaţiune a ei, căci acestea din urmă sînt numai mijloacele de dovadă a cauzei, izvorul din care derivă cauza. Astfel, dacă într-un proces se pretinde o sumă de bani avînd la bază un contract de împrumut, iar acţiunea se respinge pentru că nu s-a putut face dovada împrumutului cu martori, aşa cum reclamantul a susţinut, va exista autoritate de lucru judecat faţă de o nouă acţiune avînd acelaşi obiect, dar în care se tinde a se dovedi împrumutul prin-tr-un act scris, ce fusese pierdut, dar regăsit ulterior. în acest caz cauza este aceeaşi, împrumutul, şi fiind prezente şi celelalte două elemente, se va putea invoca cu succes autoritatea de lucru judecat, întrucît reclamantul trebuie să invoce în proces toate argumentele de drept şi mijloacele de susţinere a pretenţiei sale.
Nu este întotdeauna uşor să distingem cauza de mijloacele de dovedire a ei, mai cu seamă la acţiunile în nulitate sau resciziune.
într-un prim sistem, s-a susţinut că nulitatea acţiunii este obiectul ei, iar fiecare viciu al convenţiei este o cauză deosebită; bunăoară incapacitatea părţii este o cauză, viciul de consimţă-mînt altă cauză, nerespectarea condiţiilor de formă constituie, iarăşi, o cauză deosebita.
într-un alt sistem, pretenţia din acţiune constituie obiectul acţiunii, iar nulitatea titlului este cauza, dar viciile care produc nulitatea sînt considerate cauze secundare, adică mijloace de susţinere.
într-un al treilea sistem se susţine că nulitatea convenţiei este obiectul cererii, consimţămîntul viciat care atrage nulitatea este socotit cauza, iar dolul, eroarea, violenţa sînt considerate mijloace de susţinere care trebuie propuse deodată de către reclamant. Tot astfel, în cazul acţiunii în anulare a testamentului, forma neregulată este considerată cauza, iar lipsa elementelor de formă ale testamentului sînt mijloace de susţinere.
în ce ne priveşte ni se pare mai judicioasă opinia după care viciul de consimţămînt, ca eroarea, dolul, violenţa, constituie o cauză aparte, care stînd la baza unei noi acţiuni, nu va putea produce autoritate de lucru judecat, cu condiţia să nu fi fost luată în discuţie în cadrul primului proces. Tot astfel, trebuie considerate cauze distincte forma neregulată a actului sau lipsa de capacitate. De asemenea, în cadrul unei acţiuni bazate pe
o situaţie schimbată faţă de cea avută în vedere în primul proces nu se va putea invoca autoritatea lucrului judecat pe motiv de identitate de cauză. Bunăoară, în situaţia în care prima acţiune a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale, iar în acţiunea intentată ulterior se constată că partea a dobîndit această calitate.
Practica judecătorească, în confruntare cu această problematică, a dat soluţii ce au deseori la bază Interpretări nuanţate ale teoriilor consacrate de doctrină şi ale prevederilor legale.
c) Identitatea de părţi în aceeaşi calitate. Cine poate invoca excepţia puterii lucrului judecat
Pe lîngă condiţiile analizate mai sus, pentru existenţa autorităţii lucrului judecat legea mai cere identitate de părţi în aceeaşi calitate. Această condiţie cerută de art. 1201 c. civ. se explică prin aceea că hotărîrile judecătoreşti nu produc efecte decît între părţile litigante, după adagiul latin res inter alios judicata aliis nec nocere nec prodesse potest. Hotărîrile judecătoreşti şi deci autoritatea lucrului judecat, ca efect principal al
hotărîrii, au un caracter relativ, legînd numai părţile care au figurat în proces.
Vorbind despre identitatea părţilor, legea se referă, desigur, nu Ia identitatea lor fizică, ci la cea juridică, căci o persoană fizică poate sta în proces fie în numele său, fie în numele altei persoane. în consecinţă, uneori, deşi acea persoană a fost fiziceşte prezentă la proces, nu i se poate opune excepţia autorităţii lucrului judecat, căci a lucrat în numele altuia, precum alteori, unei persoane i se va putea opune hotărîrea, fiind considerată juridiceşte ca participantă la proces, dacă a fost reprezentată de altcineva, deşi fizic nu a fost prezentă. O persoană legal citată în calitate de parte va fi ţinută de hotărîrea pronunţată chiar dacă ea nu a înţeles să participe efectiv, pentru că în acest mod i s-a oferit posibilitatea să-şi apere drepturile sale în faţa justiţiei, iar dacă a înţeles să ignore dezbaterile, acest lucru îl face pe riscul ei.
în literatura juridică s-a susţinut, cu temei, că pentru asigurarea unei bune administrări a justiţiei este necesar ca în cazul în care la începutul procesului o persoană are mai multe calităţi, trebuie să le facă cunoscute pe toate deodată, sub sancţiunea de a i se opune puterea lucrului judecat, cu excepţia cazului cînd vreuna din calităţi a dobîndit-o după terminarea pri
mului proces. Nu mai puţin este adevărat însă că legea nu cere o astfel de condiţie, iar practic este greu de admis că se va putea opune unei persoane autoritatea lucrului judecat, într-un al doilea proces, pentru participarea sa în primul proces într-o calitate nedeclarată şi neelucidată nici de instanţă, în virtutea rolului său activ. Pentru evitarea oricăror neajunsuri este indicat să se lămurească de la începutul procesului toate aspectele în legătură cu calitatea persoanelor participante, mai ales că uneori o persoană nu poate sta în proces în doua calităţi, atît în nume propriu cît şi pentru altul, cum este cazul tutorelui, care dacă stă în proces în nume propriu, nu poate reprezenta pe cel incapabil de sub tutela sa. Aşa cum am arătat, puterea lucrului judecat se va putea opune, pe calea excepţiei, şi persoanelor care, deşi n-au figurat personal în instanţă, au fost totuşi reprezentate de alţii.
O primă categorie de persoane care pot invoca autoritatea lucrului judecat şi cărora li se poate opune această excepţie, deşi n-au participat fiziceşte la proces, sînt moştenitorii celui care a fost parte în primul proces. Cu alte cuvinte, excepţia puterii lucrului judecat va putea fi invocată cu succes împotriva unei persoane care încearcă să redeschidă un proces pierdut de autorul său, precum, tot astfel, ea va putea opune excepţia puterii lucrului judecat acelora care ar deschide un nou proces cu privire la un drept pe care l-au pierdut cu autorul său.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal, legatarii universali şi cu titlu universal şi donatorii reprezintă şi sînt reprezentaţi de autorul lor în proces, lor fiindu-le opozabile hotă-rîrile judecătoreşti în care acesta a fost parte. Moştenitorii care au acceptat însă moştenirea sub beneficiu de inventar nu vor fi ţinuţi de hotărîrile pronunţate împotriva autorului lor decît proporţional cu emolumentul lor.
Hotărîrea dată împotriva unui moştenitor nu este opozabilă celorlatţi moştenitori, întrucît nu poate fi vorba nici de identitate de persoane, nici de obiect, căci fiecare moştenitor se judecă pentru partea care i se cuvine.
Creditorii chirografari sînt reprezentaţi de debitorul lor, avînd un drept de gaj general asupra bunurilor acestuia. Ei sînt însă în drept să atace hotărîrea pronunţată împotriva debitorului lor pe calea acţiunii pauliene. Tot astfel, ei pot ataca hotărîrea, obţinută de un alt creditor, prin care i s-a atribuit acestuia un drept de preferinţă faţă de ei, în cazul în care n-au figurat personal în instanţă.
Creditorii ipotecari şi privilegiaţi nu sînt reprezentaţi de debitorul lor. Fiind dobînditori cu titlu particular, hotărîrea pronunţată după înscrierea sau conservarea legală a drepturilor lor neputîndu-le fi opozabilă.
Hotărîrile pronunţate în favoarea sau contra mandatarilor, oricare ar fi natura mandatului, legal sau convenţional, vor putea fi opuse mandatului, cu condiţia ca mandatarul să nu fi depăşit limitele puterii conferite prin mandat. Tot astfel, excepţia puterii lucrului judecat va putea fi opusă minorilor şi inter-zişilor care au fost reprezentaţi la proces de către tutorele lor.
De la principiul relativităţii lucrului judecat există şi excepţii, în sensul că în anumite materii hotărîrea judecătorească produce efecte erga. omnes. Astfel, în materie de stare civilă, dat fiind caracterul unic şi indivizibil al statului civil al persoanei, hotărîrile judecătoreşti produc şi faţă de terţi aceleaşi efecte ca faţă de persoanele participante la proces. O persoană fizică este sau nu căsătorită, şi are deci o anumită filiaţie faţă de toată lumea. Hotărîrile judecătoreşti date în această materie vor putea fi opuse pe calea excepţiei puterii lucrului judecat oricărei persoane, indiferent dacă a participat sau nu la proces.
în literatura juridică s-a făcut precizarea, în ce priveşte acţiunile de stare civilă, că puterea absolută a lucrului judecat poate fi invocată numai în acţiunile de stat propriu-zise, adică atunci cînd chestiunea de stat este în acelaşi timp şi obiectul şi cauza judecăţii. Atunci însă cînd chestiunea de stat este numai cauza care stă la temelia pretenţiei reclamantului, care în sine este de natură patrimonială, principiul relativităţii lucrului judecat redevine regula şi în această materie, pentru că nu interesul pur de statut civil este urmărit, ci un interes patrimonial.
Textul art. 1201 c. civ. vorbeşte de identitate de părţi în aceeaşi calitate. Noţiunea de calitate folosită de lege este aici in-
titn legată de raportul juridic dedus judecăţii, interesînd nu atît poziţia procesuală a persoanei participante la proces, cît poziţia sa faţă de drepturile şi obligaţiile care izvorăsc din acel raport juridic. Tribunalul Suprem a precizat că „împrejurarea că în-tr-un proces, o parte a figurat ca reclamantă şi cealaltă ca pî-rîtă, iar în al doilea proces aceste calităţi sînt inversate, nu este de natură să justifice concluzia lipsei de identitate. Soluţia ni se pare justă, întrucît concluzia la care ajunge Tribunalul Suprem şi în acest caz, în sensul inexistenţei autorităţii lucrului judecat, determinată de lipsa identităţii de părţi în aceeaşi calitate, se datoreşte numai în aparenţă exclusiv poziţiei procesuale diferite a unei persoane, şi anume: o dată în calitate de pîrît, şi altă dată în calitate de chemat în garanţie. Această nouă poziţie reflectă şi o altă poziţie în raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii, în cadrul căruia funcţia garantului este diferită de aceea a debitorului obligaţiei. în consecinţă, cel care a figurat în primul proces ca pîrît nu va putea invoca, în cursul celui de-al doilea, în care figurează în calitate de chemat în garanţie, excepţia puterii lucrului judecat, izvorîtă din hotărîrea judecătorească din primul proces, tot astfel cum nici lui nu i se va putea opune, cu autoritate de lucru judecat, hotărîrea dată în primul proces.
în cazul obligaţiilor solidare, creditorul nu va putea opune tuturor debitorilor solidari hotărîrea obţinută împotriva unuia din ei; dar în temeiul art. 48 c. pr. civ., creditorii neparticipanţi la proces vor putea invoca excepţia puterii lucrului judecat într-un al doilea proces, izvorîtă din hotărîrea avantajoasă dată contra unuia din ei. De altfel, instanţa noastră supremă a decis, într-un alt context, că reclamantului dintr-un prim proces i se va putea opune cu succes, într-un al doilea proces, excepţia puterii lucrului judecat de către pîrîtul care n-a participat la primul proces dar are o situaţie juridică identică cu acela. Astfel, acţiunea unităţii căreia i s-a respins prima acţiune împotriva beneficiarului, pentru inexistenţa prejudiciului, va putea fi paralizată prin excepţia puterii lucrului judecat, invocată de către
persoana încadrată în muncă căreia i s-a imputat suma pretinsă în primul proces pentru că a aprobat efectuarea plăţii. Dacă nu ar fi aşa, în cel de-al doilea proces s-ar putea tinde la a se dovedi existenţa prejudiciului, deci o împrejurare contrară celei stabilite cu autoritate de lucru judecat în primul proces.
Tot Tribunalul Suprem a considerat că există autoritate de lucru judecat şi atunci cînd alături de partea care a figurat ca reclamant în acţiunea petitorie şi care a cîştigat procesul în acţiunea posesorie intentată ulterior mai figurează şi alte două persoane, care nu au participat la primul proces.
Observăm, aşadar, că atît practica noastră judiciară cît şi literatura de specialitate, în legătură cu identitatea de părţi în aceeaşi calitate, cerută de art. 1201 c. civ., nu fac o interpretare restrictivă a textului, considerînd dimpotrivă că aplicarea strictă a relativităţii lucrului judecat ar duce la consecinţe practice nedorite şi mai ales la pronunţarea a numeroase hotărîri judecătoreşti contradictorii, prejudiciindu-se interesul social al stabilităţii în raporturile juridice. Aceste raţiuni, izvorîte din activitatea practică, au determinat necesitatea de a se extinde efectele hotărîrilor civile şi la anumite categorii de persoane care, deşi efectiv nu au participat la proces, prin efectul reprezentării, nu pot fi considerate terţi.
Socotim pozitivă această tendinţă de a se aplica în spirit cît mai larg reprezentarea judiciară, pentru ,a se stăvili tendinţa, manifestată uneori, de a invoca de pe poziţii formaliste lipsa de identitate a părţilor, spre a face loc rejudecării repetate a aceluiaşi proces, în detrimentul stabilităţii raporturilor juridice precum şi al autorităţii şi prestigiului activităţii de înfăptuire a justiţiei. Desigur, prin aceasta nu trebuie să se aducă atingere realizării dreptului la apărare; ne referim la acele situaţii în care instituţia reprezentării se poate folosi, existînd comunitate de interese între diferite persoane, iar cel vizat, deşi avea cunoştinţă de primul proces şi ar fi putut interveni ca parte a acestuia, nu a făcut-o, din spirit de abuz procesual, spre a invoca .apoi, într-un alt proces, lipsa de identitate de părţi, pentru a obţine o altă soluţie.
_ în privinţa terţilor, adică a acelor persoane care nu au par-ticipaj la proces nici direct şi nici prin reprezentare, se impun a fi lămurite două aspecte:
a) dacă părţile pot folosi hotărîrea obţinută de ele împotriva acestora, şi în caz afirmativ sub ce aspect şi în ce măsura;
b) dacă terţii, la rîndul lor, se pot prevala de puterea lucrului judecat a unei hotărîri date într-un proces la care nu au participat.
în ce priveşte prima chestiune, fără a ne referi desigur la acele categorii de hotărîri judecătoreşti care am arătat că produc efecte erga omnes (ca cele în materie de stare civilă), dată fiind puterea relativă a lucrului judecat, hotărîrile la care terţii nu au participat vor putea fi folosite împotriva lor numai ca mijloace de dovadă, hotărîrea judecătorească fiind asimilată din acest punct de vedere actelor autentice. Ceea ce instanţa a constatat în cuprinsul hotărîrii, în procese-verbale, încheieri, are putere doveditoare pînă la înscrierea în fals, iar declaraţiile părţilor, recunoaşterile făcute la interogatoriu, sau spontan, în cursul judecăţii, putînd avea, în cadrul unui alt proces, valoarea probantă a mărturisirii extrajudiciare.
Cu privire la a doua chestiune enunţată mai sus, deşi în principiu hotărîrile judecătoreşti au putere numai între părţile participante la proces, socotim că terţii vor putea invoca, pe calea excepţiei lucrului judecat, ceea ce instanţa a statuat printr-o hotărîre anterioară cu privire la părţile participante la acest proces. Situaţia lor juridică stabilită în cadrul unor dezbateri contradictorii, cu asigurarea tuturor garanţiilor dreptului la apărare, va putea fi invocată cu titlu de lucru judecat de toţi cei care ar avea interes să o facă. Este concluzia care se desprinde şi din deciziile amintite mai sus ale instanţei noastre supreme.
Excepţia puterii lucrului judecat, prevede art. 166 c. pr. civ., poate fi ridicată de părţile din proces şi de instanţa de judecată din oficiu, fiind o excepţie de fond şi avînd caracter absolut. De regulă, această excepţie este invocată de pîrîtul din proces, care fiind chemat în judecată după ce s-a pronunţat o sentinţă definitivă asupra fondului acelui raport juridic, paralizează acţiunea reclamantului, prevalîndu-se de hotărîrea judecătorească dată în procesul anterior.
Excepţia puterii lucrului judecat poate fi invocată şi de reclamant, mai ales atunci cînd se foloseşte de ceea ce s-a stabilit într-un proces anterior ca mijloc de dovadă a unor elemente ale
raportului juridic ce face obiectul noului proces, sau atunci cînd pe această cale doreşte să anihileze pretenţiile formulate împotriva sa de către pîrît, prin cererea reconvenţională.
Dat fiind caracterul de excepţie absolută şi de fond a puterii lucrului judecat, ea poate fi invocată şi pusă din oficiu în discuţia părţilor de către instanţa de judecată, precum poate fi ridicată şi de procuror, dacă participă la proces. Terţele persoane participante la proces pot, de asemenea, devenind părţi, să o invoce, în aceleaşi condiţii ca reclamantul şi pîrîtul.
O altă problemă deosebit de importantă este aceea dacă partea în drept să se prevaleze de puterea lucrului judecat, izvorîtă dintr-o hotărîre anterioară, poate să renunţe la invocarea excepţiei, fie expres, fie tacit, acceptînd o nouă judecată asupra fondului acelui drept.
Vechea doctrină şi practică judecătorească dădeau un răspuns afirmativ acestei probleme, autoritatea lucrului judecat fiind socotită de interes privat, deşi se recunoştea că ea priveşte nu numai interesul exclusiv al părţilor litigante, ci şi stabilitatea
raporturilor juridice şi autoritatea justiţiei.
Socotim însă, tocmai datorită caracterului absolut şi de fond al acestei excepţii, care în finalitatea sa apără un interes de ordine publică, acela al unei bune administrări a justiţiei, alături de acela al părţilor interesate, că instanţa de judecată va putea, chiar dacă partea renunţă, să invoce din oficiu excepţia puterii lucrului judecat şi în situaţia existenţei triplei identităţi cerute de art. 1201 c. civ. şi să respingă cererea de chemare în judecată formulată ulterior.
3. Termenul în care se poate invoca excepţia puterii lucrului judecat
Art. 166 c. pr. civ. atribuie excepţiei puterii lucrului judecat un caracter imperativ, prevăzînd că poate fi invocată chiar înaintea instanţelor de recurs. Puterea lucrului judecat este, aşadar, o excepţie de fond, avînd caracter absolut. Partea care înţelege să se prevaleze în proces de puterea lucrului judecat a unei ho-ţărîri judecătoreşti anterioare care s-a pronunţat asupra aceluiaşi raport juridic va putea invoca excepţia prin întîmpinare, potrivit art. 115 C. pr. civ., la prima zi de înfăţişare, potrivit art. 132 C. pr. civ., dar şi mai tîrziu, oral, în tot cursul primei instanţe. Datorită caracterului ei absolut, finalitatea sa constînd în apărarea unor reguli procesuale de natură imperativă, excepţia j>uterii lucrului judecat va putea fi invocată pentru prima data şi pe calea de atac a recursului, şi apoi oral, în faţa instanţei de recurs.
în practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a pus problema dacă o excepţie de fond, cum este prescripţia, autori-tatealucrului judecat, lipsa calităţii procesuale etc., poate fi reiterată în recursul reclamantului — fiind respinsă ae prima instanţă — de către pîrîtul intimat, în cazul în care acesta n-a declarat recurs, fără a se aduce atingere autorităţii lucrului judecat. Problema s-a pus în speţa la care am făcut trimitere în legătură cu excepţia prescripţiei, argumentele fiind însă perfect valabile şi pentru excepţia puterii lucrului judecat, care are aceeaşi configuraţie juridică.
Pe bună dreptate, s-a susţinut, făcîndu-se critica soluţiei adoptate de instanţa de judecată, că nu există autoritate de lucru judecat atunci cînd prima instanţă a respins o excepţie de fond ridicată de pîrît, iar acesta avînd cîştig de cauză, nedeclarînd recurs împotriva soluţiei date de instanţa de fond, o reiterează în faţa instanţei de recurs, în recursul reclamantului. Aceasta întrucît, de vreme ce art. 315 al. final c. pr. civ. dă dreptuj părţii care a cîştigat la instanţa de fond — deşi i se respinseseră unele apărări — de a reitera toate apărările pe care le-a făcut în faţa instanţei a cărei hotărîre s-a casat ca urmare a recursului părţii potrivnice, cu atît mai mult ea are acest drept în faţa instanţei de recurs, pentru a învedera, mai devreme, inutilitatea
unei casări, după care se va discuta din nou excepţia dirimanta respinsă de instanţa de fond.
Deşi, aşadar, excepţia puterii lucrului judecat poate fi invocată oricînd în cursul procesului, ea trebuie invocată cît mai devreme, imediat ce a fost cunoscută, întrucît în măsura în care ea este întemeiată, paralizează orice activitate procesuală, pu-nînd capăt procesului început, în realizarea regulii non bis in idem.
4. Modul de soluţionare a excepţiei puterii lucrului judecat
După ce excepţia puterii lucrului judecat a fost invocată de către vreuna din părţile din proces, instanţa de judecată are îndatorirea, după ce a pus-o în discuţia părţilor, să se pronunţe asupra ei. în nici un caz această excepţie nu va fi unită cu fondul, întrucît în măsura în care ea este întemeiată, împiedică instanţa sesizată să mai desfăşoare vreo activitate procesuală cil privire la dreptul dedus judecăţii, şi mai ales să cerceteze din nou fondul acestuia.
Dacă excepţia invocată este întemeiată, instanţa de judecată va pronunţa o hotărîre prin care va respinge, exclusiv în temeiul excepţiei, acţiunea intentată, căci în atare situaţie nu are căderea sa se pronunţe cu privire la nici un aspect al pricinii. Evideat că, pentru a verifica temeinicia excepţiei, instanţa de judecată va trebui să stabilească existenţa triplei identităţi: de obiect, cauză şi de persoane în aceeaşi calitate, potrivit art. 1201 c. civ. Sarcina dovedirii existenţei acestor elemente revine părţii care a invocat excepţia, instanţa trebuind însă să manifeste un rol activ sporit în această privinţă, dat fiind caracterul absolut şi de fond al excepţiei, care vizează buna administrare a justiţiei şi autoritatea organelor de justiţie.
Aşa cum am mai arătat cînd am vorbit despre ordinea în care trebuie invocate şi soluţionate excepţiile de procedură, excepţia puterii lucrului judecat, dat fiind caracterul şi finalitatea sa, va avea prioritate în ce priveşte invocarea şi soluţionarea ei faţă de _ celelalte excepţii, invocate eventual în acelaşi timp, mai puţin faţă de excepţia de necompetenţă absolută, întrucît nici asupra excepţiei puterii lucrului judecat nu se poate pronunţa decît o instanţă competentă, după natura pricinii supuse judecăţii.
în cazul în care instanţa de judecată consideră excepţia ca fiind neîntemeiată, o va respinge, promunţînd o încheiere interlo-cutorie,continuînd apoi judecata asupra pricinii cu care a fost învestită. Această încheiere nu va putea fi atacată cu recurs decît odată cu hotărîrea dată asupra fondului.
Principiul puterii lucrului judecat împiedică, aşa cum am arătat, nu numai judecarea din nou a aceluiaşi proces, individualizat prin cele trei elemente prevăzute de art. 1201 c. civ., dar şi contrazicerile între două hotărîri judecătoreşti, în sensul ca printr-o hotărîre să nu se infirme ceea ce s-a stabilit printr-o hotărîre anterioară. în consecinţă, în cazul în care una din părţi invocă în proces o împrejurare care s-a stabilit cu putere de lucru judecat într-un proces anterior, instanţa va trebui să considere acea împrejurare ca fiind dovedită pe deplin, fără a putea stabili o situaţie contrară. Partea interesată va putea opri oricînd instanţa să procedeze în sens contrar, prin excepţia puterii lucrului judecat, existînd prezumţia că hotărîrea anterioară exprimă adevărul.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Excepția puterii de lucru judecat
