Fideiusiunea

fideiusiunea, Noţiune şi reglementare legală. Feluri.  Caracterele fideiusiunii. 

Noţiune şi reglementare legală.

Fideiusiunea este definită prin art. 2280 noul cod civil ca fiind „contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”'. Părţile contractului de fideiusiune sunt creditorul şi fideiusorul. Debitorul obligaţiei garantate nu este parte a contractului de fideiusiune. Este motivul pentru care perfectarea lui se poate realiza fară ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului (art. 2283 noul Cod Civil).

Definiţia oferită fideiusiunii trebuie înţeleasă şi în corelaţie cu art. 2284 noul Cod Civil din conţinutul căruia rezultă că ea se poate constitui şi pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor. Din interpretarea art. 2280 noul Cod Civil şi art. 2284 noul Cod Civil rezultă că obligaţia garantată poate aparţine fie debitorului principal, fie unui fideiusor al acestuia. In ambele situaţii fideiusiunea se constituie în favoarea creditorului obligaţiei principale .

Fideiusiunea este reglementată de art. 2280-2320 noul Cod Civil

Feluri.

Aşa cum rezultă din definiţia fideiusiunii, ea are întotdeauna o natură contractuală. Există situaţii în care perfectarea fideiusiunii este impusă de lege

sau dispusă de către instanţa de judecată (art. 2281 noul Cod Civil). în aceste ultime ipoteze, fară a contesta natura sa convenţională, Codul civil se referă la fideiusiunea legală şi fideiusiunea judiciară. Este motivul pentru care urmează să distingem între:

- fideiusiunea convenţională, când opţiunea încheierii ei aparţine creditorului şi debitorului;

- fideiusiunea legală, când un text de lege impune debitorului să aducă un fideiusor. Poate fi menţionat în acest context cazul uzufructuarului care, la constituirea uzufructului, în absenţa unei stipulaţii contrare, este obligat să aducă o garanţie pentru îndeplinirea îndatoririlor sale (art. 726 noul Cod Civil) sau acela al cumpărătorului care, aflând de existenţa unei cauze de evicţiune, este îndreptăţit să suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare (art. 1722 noul Cod Civil). în absenţa oricărei distincţii, garanţia la care se referă cele două articole menţionate poate fi una reală sau personală, inclusiv o fideiusiune;

- fideiusiunea judiciară, când instanţa de judecată este cea care stabileşte în sarcina debitorului obligaţia de a aduce un fideiusor. Aşa se întâmplă când una dintre părţi este obligată la plata unei cauţiuni (cum ar fi: pentru suspendarea împărţirii preţului obţinut din adjudecare, atunci când s-a formulat cerere de evicţiune împotriva adjudecatarului, aşa cum prevede art. 850 NCPC; pentru instituirea sechestrului asigurător, atunci când creanţa creditorului este constată printr-un înscris şi este exigibilă, cum rezultă din conţinutul art. 940 NCPC). De regulă, cauţiunea are o natură pecuniară (art. 1042 NCPC). La cererea debitorului şi cu acordul beneficiarului, cauţiunea se poate depune şi în instrumente financiare (art. 1043 NCPC). Dacă beneficiarul cauţiunii este de acord, la solicitarea debitorului, se poate oferi cauţiune şi un drept de ipotecă mobiliară sau imobiliară sau o creanţă ipotecară (art. 1044 NCPC). Atunci când cel îndatorat la plata ei solicită şi beneficiarul acceptă, instanţa poate obliga debitorul cauţiunii la aducerea unui garant în locul oricăruia din bunurile la care se referă art. 1042-1044 NCPC. De asemenea, atunci când cauţiunea a fost stabilită în numerar, la solicitarea celui îndatorat şi cu acceptul beneficiarului cauţiunii, instanţa poate dispune înlocuirea sumei în numerar cu aducerea unui garant (art. 1048 NCPC).

Deşi toate cele trei forme ale fideiusiunii au o natură convenţională, distincţia dintre ele nu este lipsită de importanţă practică. Astfel:

- în conformitate cu art. 2285 alin. (1) noul Cod Civil, în situaţia în care debitorul este îndatorat să constituie o fideiusiune, el trebuie să prezinte o persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa garantată şi care domiciliază în România. Dacă vreuna din aceste cerinţe nu este îndeplinită, debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor. Textul priveşte numai fideiusiunea legală şi judiciară, întrucât numai în cazul lor debitorul este îndatorat să aducă un fideiusor. El nu se aplică şi fideiusiunii convenţionale. De asemenea, el nu

îşi găseşte aplicarea atunci când creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană [art. 2285 alin. (2) noul Cod Civil].

Rezultă că, numai în cazul fideiusiunii legale şi a celei judiciare, fideiusorul trebuie să fie solvabil (adică să deţină bunuri suficiente pentru a satisface creanţa garantată) şi să aibă domiciliul în România. în caz de litigiu asupra caracterului suficient al bunurilor fideiusorului, se pronunţă instanţa de judecată, pe calea ordonanţei preşedinţiale (art. 2287 noul Cod Civil).

Pe lângă cele două cerinţe deja menţionate, art. 2285 noul Cod Civil mai pretinde şi ca fideiusorul să fie o persoană capabilă de a contracta. Capacitatea de a contracta este o condiţie comună pentru încheierea valabilă a oricărui contract, aşa încât regăsirea ei în cuprinsul art. 2285 noul Cod Civil trebuie înţeleasă doar ca o reiterare a unei cerinţe generale în materia particulară a fideiusiunii judiciare şi legale;

- potrivit art. 2286 noul Cod Civil, debitorul ţinut la constituirea unei fideiusiuni legale sau judecătoreşti poate oferi în locul acesteia o altă garanţie, considerată suficientă. în caz de litigiu asupra caracterului suficient al garanţiei oferite în schimb se pronunţă instanţa de judecată, pe calea ordonanţei preşedinţiale (art. 2287 noul Cod Civil). în afara oricărei alte precizări, garanţia oferită în substituire poate avea o natură reală sau personală';

- potrivit art. 2294 alin. (2) noul Cod Civil, fideiusorul judiciar nu poate cere urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui alt fideiusor. înseamnă că fideiusorul judiciar nu are posibilitatea de a invoca excepţia beneficiului de discuţiune, indiferent dacă persoana garantată este debitorul principal sau un fideiusor al acestuia;

- rezilierea unilaterală a fideiusiunii date în vederea acoperirii obligaţiilor viitoare sau nedeterminate ori constituite pe o perioadă nedeterminată nu poate fi cerută de către fideiusorul judiciar [art. 2316 alin. (2) noul Cod Civil].

Pe lângă cele trei forme ale fideiusiunii, convenţională, legală şi judiciară, într-un singur text legal actualul Cod se referă la fideiusiunea asimilată. Este vorba despre art. 2292 noul Cod Civil, potrivit căruia: „în cazul în care o parte se angajează faţă de o altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al obligaţiei de restituire a împrumutului”.

Din conţinutul art. 2292 noul Cod Civil rezultă că, în cazul fideiusiunii asimilate, prin voinţa legiuitorului, unei anumite persoane (creditorul angajamentului de acordare a împrumutului unui terţ), i se atribuie în mod expres statutul de fideiusor, în absenţa vreunui contract de fideiusiune încheiat cu creditorul raportului juridic obligaţional (împrumutătorul din contractul de împrumut încheiat cu terţul).

Deşi legiuitorul circumscrie fideiusiunea asimilată ipotezei avute în vedere de art. 2292 noul Cod Civil, considerăm că ea nu trebuie limitată la acest text legal, ci ea trebuie recunoscută ori de câte ori o persoană devine fideiusor, în temeiul legii, în afara unui contract de fideiusiune încheiat între fideiusor şi creditor. Aşa se întâmplă în cazul uzufructuarului care a cesionat dreptul său şi căruia, după notificarea cesiunii către nudul proprietar, în conformitate cu art. 714 alin. (3) noul Cod Civil „i se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile legale din materia fideiusiunii”. In exemplul nostru, uzufructuarul devine în temeiul legii fideiusor al nudului proprietar pentru obligaţiile cesionarului născute ulterior notificării cesiunii.

Caracterele fideiusiunii.

Contractul de fideiusiune prezintă următoarele caractere juridice:

a) este un contract solemn, întrucât trebuie întocmit în forma unui înscris autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 2282

noul Cod Civil). Fideiusiunea nu se prezumă (art. 2282 noul Cod Civil) şi nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată (art. 2289 noul Cod Civil);

b) este un contract unilateral, pentru că numai fideiusorul se obligă. Caracterul unilateral nu este de esenţa fideiusiunii. în măsura în care contractul de fideiusiune prevede obligaţii şi în sarcina creditorului, el devine sinalagmatic. Este cazul, spre exemplu, al obligaţiei asumate de creditor de a aduce şi alte garanţii menite a asigura realizarea creanţei garantate sau al aceleia de a reduce cuantumul datoriei principale". Dar nu orice obligaţie ce incumbă creditorului conferă fideiusiunii caracter sinalagmatic, ci numai acelea care reprezintă o reală contraprestaţie pentru obligaţia fideiusorului. Astfel, nu este de natură să confere caracter sinalagmatic fideiusiunii obligaţia creditorului prevăzută de art. 2302 noul Cod Civil, de a informa fideiusorul, la cererea acestuia, asupra conţinutului şi modalităţilor obligaţiei principale şi asupra stadiului executării acesteia;

c) este un contract cu titlu gratuit sau oneros, după cum, în schimbul prestaţiei sale, fideiusorul pretinde sau nu o remuneraţie (art. 2280 noul Cod Civil);

d) este un contract accesoriu, întrucât însoţeşte şi garantează o obligaţie principală. Este indiferent dacă obligaţia principală are o natură contractuală sau extracontractuală sau dacă are ca obiect o prestaţie de a face sau de a nu face. De asemenea, pot fi garantate obligaţii condiţionale sau viitoare [art. 2288 alin. (3)

noul Cod Civil]. Fideiusiunea poate garanta şi o obligaţie naturală, sub condiţia ca fideiusorul să cunoască această împrejurare [art. 2288 alin. (2) noul Cod Civil].

Din caracterul accesoriu al fideiusiunii decurg următoarele consecinţe:

- fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă [art. 2288 alin.

(1) noul Cod Civil], nulitatea obligaţiei principale, absolută sau relativă, având drept urmare, în virtutea caracterului ei accesoriu, şi nulitatea fideiusiunii. într-un singur caz, fideiusiunea rămâne valabilă, chiar dacă obligaţia principală este lovită de nulitate, atunci când motivul anulării constă în incapacitatea debitorului principal, iar fideiusorul cunoştea această împrejurare [art. 2288 alin. (2) noul Cod Civil];

- întinderea fideiusiunii nu o poate depăşi pe aceea a datoriei debitorului şi nici nu poate fi contractată în condiţii mai oneroase. Fideiusiunea care excede obligaţiei principale, fie sub aspectul cuantumului, fie în privinţa condiţiilor în care a fost contractată, nu este lovită de nulitate. Ea este valabilă, însă numai în limita obligaţiei principale [art. 2289 alin. (2) noul Cod Civil]. în schimb, nimic nu împiedică fideiusiunea să garanteze numai o parte a obligaţiei principale sau să fie contractată în condiţii mai puţin oneroase (art. 2291 noul Cod Civil);

- în absenţa unei prevederi contrare, fideiusiunea garantează atât obligaţia principală, cât şi toate accesoriile acesteia, inclusiv cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului, precum şi pe cele aferente cererii de chemare în judecată

formulate împotriva acestuia [art. 2290 alin. (1) noul Cod Civil]. Cât priveşte cheltuielile de judecată şi de executare silită avansate de către creditor în cadrul procedurilor îndreptate împotriva debitorului principal, ele sunt datorate numai în cazul în care creditorul l-a înştiinţat din timp pe fideiusor [art. 2290 alin. (2) noul Cod Civil];

- prorogarea termenului obligaţiei principale şi decăderea din termen a debitorului produc efecte şi faţă de fideiusor.

Astfel, potrivit art. 2301 noul Cod Civil teza iniţială: „Fideiusorul nu este liberat prin simpla prelungire a termenului acordat de creditor debitorului principal”. în virtutea caracterului accesoriu al fideiusiunii, creditorul nu va putea pretinde fideiusorului plata înainte de noul termen acordat debitorului. Deşi fideiusorul are posibilitatea să invoce în folosul său beneficiul prorogării şi să se opună urmăririi declanşate de către creditor, este foarte probabil ca noua scadenţă a obligaţiei principale să fie contrară interesului său. Aşa se întâmplă atunci când acordarea unui nou termen se datorează dificultăţii de a plăti a debitorului, iar trecerea timpului ar putea să conducă la insolvabilitatea acestuia, implicit la reducerea şanselor de reuşită ale unui posibil regres al fideiusorului împotriva sa. Este motivul pentru care art. 2312 alin. (2) noul Cod Civil recunoaşte fideiusorului, care s-a obligat cu acordul debitorului, dreptul la o acţiune în regres împotriva acestuia de la momentul împlinirii scadenţei iniţiale, chiar înainte de a fi plătit creditorului.

Potrivit art. 2301 teza finală noul Cod Civil: „(...) decăderea din termen a debitorului principal produce efecte cu privire la fideiusor”. în consecinţa decăderii, creanţa devine exigibilă iar, în vederea valorificării ei, creditorul poate lua orice măsuri împotriva debitorului principal. Exigibilitatea anticipată a creanţei este opozabilă şi fideiusorului, soluţie care îşi găseşte susţinerea în caracterul accesoriu al fideiusiunii;

- stingerea obligaţiei principale atrage şi încetarea fideiusiunii.

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Fideiusiunea

Comentarii despre Fideiusiunea