Regimul juridic al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune
| Comentarii |
|
regimul juridic al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Potrivit reglementărilor noului Cod civil; Potrivit reglementărilor Codului civil din 1864; Procedura de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune
Potrivit reglementărilor noului Cod civil
Potrivit prevederilor art. 2500 alin. (1) NCC, „dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Alin. (2) al art. 2500 defineşte şi noţiunea de „drept la acţiune”, ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caZ.
În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, potrivit art. 2523 NCC, prescripţia începe să curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea
dreptului la acţiune, spre deosebire de prevederile art. 7 din Decretul
nr. 167/1958, care stabileau ca moment de început data naşterii dreptului la acţiune.
Aşa cum se arată în doctrină, momentul prescripţiei este mutat din-tr-un plan obiectiv (când se naşte dreptul) într-un plan subiectiv (când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului).
Ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, prevăzută pentru o anumită situaţie, se va aplica regula generală menţionată anterior.
Dacă dreptul subiectiv este afectat de un termen sau de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la momentul împlinirii termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului, respectiv de la data îndeplinirii condiţiei.
Regula generală prevăzută de art. 2523 NCC nu se aplică în următoarele situaţii, în care legiuitorul a prevăzut reguli speciale:
1) în cazul executării obligaţiilor de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuie să o execute;
2) în cazul acţiunii în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate, prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiintat actul ori de la data la care declaraţia de rezoluţiune/ reziliere a devenit irevocabilă;
3) în cazul executării prestaţiilor succesive, prescripţia începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă;
4) în materia asigurărilor, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător;
5) în cazul reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, acţiunilor în îmbogăţire fără justă cauză, plată nedatorată sau gestiune de afaceri, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea;
6) în cazul acţiunilor în anularea unui act juridic, prescripţia începe să curgă: în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat; în caz de doi, din ziua când a fost descoperit; în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic; în cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate;
7) în cazul acţiunilor în răspundere pentru vicii aparente, prescripţia începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate;
8) în cazul acţiunilor în răspundere pentru vicii ascunse, prescripţia începe să curgă:
- în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când începe să curgă de la data descoperirii;
- în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data predării sau recepţiei finale, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când începe să curgă de la data descoperirii.
Termenul prescripţiei extinctive nu trebuie confundat nici cu termenul extinctiv, nici cu termenul de decădere, iar atunci când prin lege sau prin convenţia părţilor nu s-a prevăzut dacă un anumit termen este de prescripţie sau de decădere, se vor aplica regulile termenelor de prescripţie (conform prevederilor art. 2547 NCC).
Sub aspectul cauzelor de suspendare a termenului de prescripţie, acestea sunt reglementate de art. 2532 şi art. 2533 NCC: „Art. 2532. Cazurile generale de suspendare a prescripţiei. Prescripţia nu începe să curgă, iar; dacă a început să curgă, ea se suspendă:
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei
proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
10. în alte cazuri prevăzute de lege [cum ar fi cazul prevăzut de art. 695 alin. (3), art. 1395 NCC, n.n.].
Art. 2533. Suspendarea prescripţiei în materie succesorală. (1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei'.
Faţă de reglementarea anterioară, sunt adăugate două cazuri: dolul prin reticenţă al debitorului (debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia) şi perioada concilierii prealabile (purtarea de negocieri în scopul rezolvării pe cale amiabilă a litigiului).
O dezbatere contradictorie în doctrină a născut problema dacă art. 2515 alin. (3) NCC, potrivit căruia „Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz”, permite sau nu suprimarea unei cauze de suspendare.
într-o opinie, se susţine că părţile ar putea doar să adauge noi cazuri de suspendare, fără a putea renunţa la vreunul dintre ele.
într-o altă opinie, se arată că se neglijează caracterul relativ al prescripţiei, ca sancţiune stabilită în interesul părţii, şi nu în interesul general. „Atât timp cât art. 2507 NCC permite renunţarea totală a părţii la prescrip-
ţia ce a început să curgă sau la cea împlinită, nu vedem de ce nu un astfel de act de dispoziţie nu ar fi posibil şi referitor la renunţarea la unul dintre cazurile legale de suspendare. Dacă debitorul poate renunţa la prescripţie, şi creditorul ar trebui să poată renunţa la beneficiul suspendării”.
Şi noi opinăm în ultimul sens, faţă de caracterul relativ al excepţiei în noua reglementare, şi faţă de faptul că, în lipsa unei prevederi exprese contrare, toate dispoziţiile legale referitoare la prescripţie trebuie interpretate în lumina acestei relativităţi; dacă se poate renunţa la întregul regim juridic consacrat de noul cod civil cu privire la prescripţie, adică la mai mult, nu vedem nici noi de ce nu se poate renunţa doar la o cauză de suspendare (discuţia este perfect valabilă şi pentru cauzele de întrerupere), adică la mai puţin.
S-a precizat în doctrină şi s-a cristalizat în practică regula potrivit căreia prescripţia se suspendă doar dacă a început să curgă înainte de a interveni cauzele de suspendare, căci altfel efectul produs de acestea va fi doar de amânare a începerii prescripţiei, şi nu de suspendare a termenului.
Potrivit art. 2535 NCC, suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Suspendarea nu trebuie însă pronunţată de organul de jurisdicţie, ci efectele acesteia se produc de drept (ope legis), în măsura în care este invocată de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere; astfel, dacă în cursul procesului partea adversă îi opune prescripţia extinctivă, instanţa doar va constata, la cererea titularului dreptului prescriptibil, că a operat suspendarea cursului prescripţiei extinctive şi va trece la soluţionarea cauzei în fond.
Potrivit art. 2536 NCC, cu titlul marginal „Extinderea efectului suspensiv”, aplicabil în cazul în care obligaţia corelativă dreptului supus prescripţiei extinctive a fost garantată de un fideiusor, suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.
în cazul obligaţiilor indivizibile, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditori sau, după caz, debitori produce efecte şi faţă de ceilalţi [art. 1433 alin. (1) NCC]. De asemenea, în cazul obligaţiilor solidare, suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi creditori solidari [art. 1441 alin. (1) NCC], iar suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori [art. 1449 alin. (1) NCC].
Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt reglementate de art. 2537 NCC, iar faţă de reglementarea anterioară, se reţine că întreruperea operează şi atunci când dreptul este valorificat în instanţă
pe cale de excepţie, nu doar prin acţiune, precum şi atunci când debitorul este pus în întârziere.
Art. 2537 NCC prevede că prescripţia se întrerupe: „1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege".
Cauzele legale de întrerupere a prescripţiei, ca şi cele de suspendare, sunt limitative, însă părţile pot, conform art. 2515 alin. (3) NCC, să modifice cauzele de întrerupere a prescripţiei.
În ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului în timpul termenului de prescripţie, se observă că o întrerupere nu poate interveni după ce termenul este împlinit, căci nu se poate întrerupe ceva deja împlinit. Din împrejurări, poate reieşi totuşi că o astfel de manifestare de voinţă ar echivala cu o renunţare la beneficiul prescripţiei, în sensul art. 2507 NCC.
Mai multe dezbateri au existat în doctrină cu privire la cel de-al doilea caz de întrerupere a prescripţiei, respectiv promovarea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrală.
Prin „cerere” se înţelege: cererea de chemare în judecată; cererea arbitrală; cererea de înscriere la masa credală, cererea de intervenţie în cazul urmăririi silite pornite de alţi creditori; cererea de constituire ca parte civilă sau constituirea din oficiu ca parte civilă în procesul penal; cererile accesorii sau incidentale (cererea reconvenţională, cererea de intervenţie, cererea de chemare în garanţie, cererea completatoare sau modificatoare etc.); cererea de contestaţie la executare.
Precizăm că, în cazul cererilor incidentale şi accesorii, prescripţia se consideră întreruptă de la data formulării acestora, şi nu de la data promovării acţiunii principale.
Cum în mod corect s-a subliniat, prin excepţie, cererea modificatoare sau completatoare formulată în baza art. 199 NCPC, care nu modifică elemente esenţiale ale autorităţii de lucru judecat (părţi, cauză, obiect), are efect asupra prescripţiei de la data promovării acţiunii iniţiale.
Cererea în justiţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a întrerupe cursul prescripţiei:
- cererea să fie introdusă la o instanţă judecătorească, arbitrală sau la un organ cu atribuţii jurisdicţionale; lipsa unor condiţii de formă ce ar atrage nulitatea cererii nu afectează, potrivit art. 2539 alin. (1) NCC, întreruperea prescripţiei; de asemenea, nu interesează că sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent;
- cererea să vizeze o judecată în fond, dar, uneori, doctrina şi practica au arătat că trebuie admis efectul întreruptiv şi atunci când se iau anumite măsuri conservatorii care privesc protecţia dreptului care se prescrie;
- cererea trebuie să fie efectivă, adică să nu se renunţe la judecata ei sau să se perime;
- cererea trebuie să fie admisă printr-o hotărâre cu autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea, art. 2539 alin. (2) NCC şi art. 205 din Legea nr. 71/2011 admit efectul întreruptiv de prescripţie al cererii respinse, anulate, perimate sau la judecata căreia s-a renunţat, cu condiţia ca reclamantul să promoveze în decurs de 6 luni de la respingerea/anularea/ constatarea perimării/renunţarea la judecată definitivă a cererii o nouă cerere, care să fie admisă, un aspect de noutate în materia întreruperii termenului de prescripţie;
- hotărârea prin care s-a admis cererea să nu îşi piardă puterea executorie; dacă intervine prescripţia executării silite, se consideră că hotărârea pronunţată nu a întrerupt nici cursul prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că formularea unei noi cereri de chemare în judecată va fi posibilă doar dacă nu a expirat termenul de prescripţie al dreptului la acţiune.
Sub imperiul Decretului nr. 167/1958, punerea în întârziere nu era considerat un motiv de întrerupere a prescripţiei, dacă era întocmită extrajudiciar.
în lumina noului Cod civil, punerea în întârziere se va efectua după regulile prevăzute de art. 1522 NCC, printr-o notificare scrisă transmisă debitorului prin intermediul executorului judecătoresc sau prin orice alt mijloc care să asigure confirmarea şi data primirii actului şi va valora întrerupere a prescripţiei.
S-a opinat că punerea de drept în întârziere (prevăzută de art. 1523 NCC) nu poate fi considerată ca moment de întrerupere a prescripţiei, întrucât nu reprezintă o manifestare univocă de voinţă a titularului dreptului în ceea ce priveşte intenţia sa de a-şi realiza dreptul.
Efectul întreruperii termenului de prescripţie constă în ştergerea duratei din termenul de prescripţie scursă anterior întreruperii şi începerea unui nou termen de prescripţie, care va începe să curgă din nou în mod diferit:
- de la data la care există din nou posibilitatea de valorificare a creanţei, când întreruperea a intervenit prin intervenţia făcută în cadrul procedurii insolventei;
- de la data comunicării ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau de la data pronunţării definitive a instanţei penale, în cazurile prevăzute de art. 2537 pct. 3 NCC; dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, de la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea;
- din ziua când hotărârea de admitere a acţiunii a rămas definitivă; în acest caz, va începe să curgă un alt fel de prescripţie, respectiv cea a dreptului de a cere executarea silită, întrucât dreptul la acţiune a fost realizat prin hotărârea pronunţată, deci nu va mai putea curge un nou termen de prescripţie a dreptului la acţiune;
- în celelalte cazuri, termenul va începe să curgă de la data intervenirii cauzei de întrerupere.
În cazul în care obligaţia corelativă dreptului supus prescripţiei extinctive a fost garantată de un fideiusor, art. 2543 NCC prevede că întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.
în ceea ce priveşte obligaţiile indivizibile, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditori sau debitori produce efecte şi faţă de ceilalţi [art. 1433 alin. (2) NCC]. în cazul obligaţiilor solidare, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari [art. 1441 alin. (2) NCC], iar întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori [art. 1449 alin. (1) NCC]. însă, întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară [art. 1449 alin. (2) NCC].
Cea mai importantă modificare adusă instituţiei prescripţiei este transformarea caracterului său absolut într-unul relativ.
Noul Cod stabileşte că prescripţia nu operează de drept, ea trebuie să fie invocată pentru a produce efecte juridice, acest aspect rezultând în mod evident din dispoziţiile art. 2512 alin. (1) NCC, potrivit cărora prescripţia poate fi invocată numai de cel în folosul căruia curge (adică de către debitorul obligaţiei), personal sau prin reprezentant, şi fără a fi
ţinut să producă vreun titlu contrar sau să fi fost de bună-credinţă; în plus, sfera persoanelor care pot invoca excepţia este întregită de alte persoane, potrivit art. 2514 NCC, şi anume codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile; fideiusorii, şi aceasta chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea. Aşa cum se arată în doctrină, posibilitatea valorificării în această modalitate a apărării de către codebitor sau fideiusor decurge din modalitatea în care se repercutează, la exterior, relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti în asemenea situaţii şi care depinde de rezultatul favorabil sau nefavorabil al judecăţii.
De asemenea, tot astfel o pot face creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată.
Prin persoană interesată se înţelege orice persoană care are un folos material sau moral prin invocarea şi admiterea excepţiei. Această posibilitate nu transformă excepţia prescripţiei într-una absolută, deoarece atât timp cât ea nu poate fi invocată de instanţă din oficiu, nu se poate susţine un astfel de caracter.
Prescripţia poate fi invocată personal sau prin reprezentant legal, judiciar sau convenţional.
Se mai arată că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu [art. 2512 alin. (2) NCC] şi chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale [art. 2512 alin. (3) NCC].
Cu privire la această dispoziţie, pe de o parte, s-a arătat că „organul jurisdicţional, deşi poate invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, nu ar putea-o aplica în acelaşi fel, dacă partea interesată nu se prevalează de beneficiul împlinirii prescripţiei”.
Pe de altă parte, s-a arătat că organul de jurisdicţie nu poate nici invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive.
Apreciem că este corectă cea de a doua opinie, deoarece considerăm că scopul legii a fost acela de a lăsa prescripţia la atitudinea diligentă a pârâtului, care nu trebuie să fie ajutată sau înlocuită de rolul activ al organului jurisdicţional; dacă pârâtul nu iese din această pasivitate, dar se va sesiza numai ca urmare a atitudinii instanţei, care îi atrage atenţia asupra existenţei posibilităţii de a se apăra prin invocarea prescripţiei, credem că va fi golit de efecte caracterul relativ al excepţiei, câtă vreme orice pârât va avea interesul să se opună acţiunii prin invocarea excepţiei.
Interdicţia invocării excepţiei din oficiu operează şi pentru situaţia în
care aceasta ar fi în folosul statului sau al unitătilor sale administrativ-teritoriale. De altfel, folosirea verbului „invoca” în alin. (3) al art. 2512 întăreşte ideea că alin. (2) înţelege prin verbul „aplica” tot operaţiunea de
invocare; ipotezele reglementate în cele două alineate sunt, ca raţiune şi soluţie, identice.
În ceea ce priveşte momentul până la care se poate invoca şi actul procedural prin care se invocă, art. 2513 NCC prevede că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Aceasta este o dispoziţie de procedură, conţinută de legea materială. Cât priveşte terţii care ar avea interes să invoce prescripţia, s-a exprimat opinia că aceştia pot formula o cerere de intervenţie accesorie pentru a deveni părţi şi a putea invoca excepţia; în doctrină s-a arătat că dreptul acestora de a invoca prescripţia este limitat de formularea cererii de intervenţie până la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate, căci după acest moment procedural prescripţia nu mai poate fi invocată. Aceste dispoziţii se corelează cu noile dispoziţii procedurale.
Consecinţele care decurg din caracterul de ordine privată al excepţiei sunt următoarele:
1) părţile pot modifica durata termenelor de prescripţie;
2) părţile pot modifica începutul prescripţiei;
3) părţile pot modifica cauzele legale de suspendare sau de întrerupere, prin reglementarea de cauze noi, eliminarea cauzelor legale, modificarea efectelor cauzelor legale; o asemenea posibilitate nu este însă deschisă pentru acţiunile derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi din cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului sau pentru drepturile la acţiune de care părţile nu pot să dispună.
4) renunţarea la prescripţia extinctivă. Noul Cod reglementează (dar nu ca noutate, posibilitatea existând şi conform vechii reglementări) facultatea renunţării la prescripţia neîmplinită, dar în curs de desfăşurare, precum şi la beneficiul prescripţiei împlinite. Nu se poate renunţa la prescripţia care nu a început să curgă (o astfel de renunţare este lovită de nulitate absolută, am adăuga noi). Fiind un act juridic de dispoziţie, renunţătorul la prescripţie trebuie să aibă capacitatea necesară pentru întocmirea actelor de dispoziţie. Astfel, nu poate renunţa la prescripţie cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga (art. 2509 NCC). Renunţarea poate fi expresă sau tacită, rezultând din manifestări neechivoce.
Efectul renunţării la prescripţia împlinită este începerea curgerii unui nou termen de prescripţie; efectul renunţării la prescripţia începută, dar neîmplinită este întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.
Art. 2511 NCC prevede că renunţarea la beneficiul prescripţiei nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor.
Hotărârea prin care acţiunea a fost respinsă dobândeşte autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte efectul produs de prescripţie, astfel că s-a imaginat situaţia în care, după pronunţarea unei astfel de hotărâri, debitorul renunţă la prescripţie. Un distins autor a arătat că, deoarece ceea ce se stinge prin prescripţie este doar dreptul la acţiune, şi nu dreptul subiectiv, autoritatea de lucru judecat are efect doar în ceea ce priveşte dreptul la acţiune; rezultă că, în ciuda pronunţării unei hotărâri judecătoreşti cu autoritate de lucru judecat, renunţarea la prescripţie este valabilă şi produce efecte.
În ciuda caracterului de ordine privată, există şi norme imperative care reglementează prescripţia extinctivă. Astfel, sunt interzise, sub sancţiunea nulităţii absolute, clauzele care ar declara imprescriptibilă o acţiune prescriptibilă sau, invers, ar declara prescriptibilă o acţiune imprescriptibilă.
Putem spune că rămâne de ordine publică calificarea unei acţiuni ca fiind prescriptibilă sau imprescriptibilă.
Mijlocul procesual de invocare a prescripţiei rămâne excepţia, care este o excepţie de fond. Devenind însă, prin intrarea în vigoare a noului Cod civil, de ordine privată, va putea fi invocată, în regimul vechiului Cod de procedură civilă, numai conform regulilor de invocare a excepţiilor de ordine privată, respectiv în condiţiile art. 136 CPC: excepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 (prin întâmpinare) şi art. 132 (la prima zi de înfăţişare) nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, în afară de cele de ordine publică.
Art. 2513 NCC prevede că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Sub imperiul noului Codul de procedură civilă, poate fi invocată în condiţiile art. 247 alin. (2) şi (3) NCPC, potrivit cărora: „(2) Excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond.
(3) Cu toate acestea, părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. în caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-191 fiind aplicabile".
Cum prescripţia este, de regulă, o împrejurare ce poate fi cunoscută de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, rezultă că aceasta ar trebui invocată prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Procedura de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune
583. Art. 137 alin. (1) CPC prevede că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii'. Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) CPC, „excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii'.
Regula este menţinută prin art. 248 NCPC, potrivit căruia: „(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (...) (4) Excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului'.
Avantajele regulii introduse de legiuitor referitoare la soluţionarea cu prioritate a excepţiilor constau în celeritatea soluţionării cauzei, evitarea continuării unei judecăţi inutile, evitarea sporirii nejustificate a cheltuielilor de judecată.
S-a mai arătat că unirea excepţiei cu fondul se impune atunci când este vorba despre probe necesare soluţionării excepţiei şi soluţionării fondului; chiar şi în ipoteza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul rămâne o posibilitate pentru instanţă. Dacă instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, fără îndoială că probele în baza cărora a fost rezolvată excepţia rămân câştigate cauzei, instanţa urmând a administra, în continuare, numai dovezile necesare pricinii (dovezi care nu au fost necesare şi pentru soluţionarea excepţiei). Această posibilitate de unire a excepţiei cu fondul este des folosită de instanţă în cazul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru a se analiza cauzele de întrerupere, de suspendare sau de repunere în termenul de prescripţie.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuie soluţionată după soluţionarea excepţiei legate de nulitatea cererii de chemare în judecată (ca urmare a netimbrării sau a lipsei unor elemente esenţiale) sau după soluţionarea excepţiei autorităţii lucrului judecat.
Asupra excepţiei, instanţa se poate pronunţa prin încheiere inter-locutorie sau prin hotărâre.
în cazul în care instanţa apreciază că excepţia invocată este neîntemeiată, se va pronunţa prin încheiere interlocutorie, în sensul respingerii acesteia, continuând apoi judecata pricinii. încheierea poate fi atacată doar odată cu fondul.
în cazul în care instanţa apreciază că excepţia este întemeiată, se va pronunţa prin hotărâre, admiţând excepţia şi respingând acţiunea ca prescrisă.
Çn ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, se impune o discuţie specială cu privire la ipoteza unei acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (ca regulă, imprescriptibilă) conform modului de formulare şi de redactare a petitului acţiunii, dar din redactarea căreia rezultă că de fapt au fost invocate doar motive de nulitate relativă.
Se impune, după părerea noastră, clarificarea obiectului cererii, instanţa având obligaţia, potrivit prevederilor art. 129 CPC (corespondentul acestuia fiind art. 22 NCPC), să solicite reclamantului să îşi precizeze cererea, în sensul de a indica obiectul cererii: nulitate absolută sau nulitate relativă. în ipoteza în care reclamantul este asistat sau reprezentat de avocat, instanţa va fi ţinută de calificarea dată de parte propriei cereri, nemaiputând face aplicarea art. 84 CPC (art. 152 în noul Cod) referitor la corecta calificare a cererii. în ipoteza în care reclamantul nu este asistat sau reprezentat de avocat, instanţa poate pune în discuţia părţilor obiectul cererii, dar fiind ţinută şi de principiul disponibilităţii, apreciem că nu poate schimba chiar temeiul juridic al cererii, stabilind că este vorba despre o acţiune în declararea nulităţii relative, chiar dacă partea a intitulat-o „cerere în constatarea nulitătii absolute”, dar a invocat numai motive de nulitate relativă (cum ar fi viciile de consimţământ).
Prin urmare, în cazul în care fie partea, prin avocat, deci în deplină cunoştinţă de cauză, fie partea neasistată de apărător insistă în solicitarea de a se constata nulitatea absolută a unui act juridic pentru motive de nulitate relativă, apreciem că instanţa, fiind ţinută de temeiul de drept al cererii formulate de reclamant, va soluţiona o eventuală excepţie de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune invocată de pârât în sensul respingerii ca neîntemeiată, cu motivarea că instanţa este legată de principiul disponibilităţii şi de temeiul juridic indicat de partea reclamantă. Bineînţeles, pe fondul cererii, dacă nu se dovedesc şi motive de nulitate absolută, instanţa urmează să respingă cererea ca neîntemeiată.
Potrivit reglementărilor Codului civil din 1864
Din punct de vedere al diferitelor criterii de clasificare a excepţiilor, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.
Pe cale de consecinţă, prescripţia dreptului material la acţiune poate fi invocată pe cale de excepţie de către toate părţile aflate în proces, de procuror şi de către instanţă din oficiu.
Sub aspectul momentului procesual, această excepţie poate fi invocată începând cu prima zi de înfăţişare, oricând în faţa primei instanţe şi chiar direct în apel sau în recurs.
Din punct de vedere al actului procesual prin care poate fi invocată excepţia, pârâtul poate ridica excepţia prin întâmpinare sau prin act scris ori cerere verbală în faţa instanţei, între termene (evident, prin act scris) sau în cursul dezbaterilor. De asemenea, o poate invoca prin cererea de apel sau de recurs sau la orice termen de judecată din faţa instanţelor învestite cu judecarea acestor căi de atac.
Procurorul sau instanţa din oficiu poate invoca această excepţie fie în faza judecăţii de fond, fie în apel sau recurs, având în vedere natura interesului general ocrotit prin reglementarea acestei excepţii.
Reclamantul poate invoca această excepţie atunci când, în calitate de pârât într-o cerere reconvenţională, trebuie să formuleze apărări faţă de pretenţiile deduse de cealaltă parte împotriva sa.
Dacă un debitor are interesul de a se constata prescrierea dreptului la acţiune al creditorului său, pentru a se pune capăt unei situaţii juridice incerte, acesta poate formula o acţiune în constatare întemeiată pe prevederile art. 111 C. proc. civ.
Instanţa de judecată poate să pună din oficiu în discuţia contradictorie a părţilor această excepţie. Astfel, s-a decis în practica judiciară că, dacă instanţa nu a pus în discuţia părţilor prescripţia dreptului la acţiune şi s-a pronunţat asupra ei abia cu ocazia deliberării, hotărârea este casabilă, deoarece s-a încălcat principiul contradictorialităţii.
S-a mai statuat în doctrină că partea interesată poate renunţa la beneficiul invocării prescripţiei extinctive. Ca argument s-a adus ideea că, atât timp cât se recunoaşte posibilitatea ca debitorul să execute voluntar obligaţia după împlinirea termenului de prescripţie, trebuie admis că debitorul poate să nu se prevaleze în timpul judecăţii de o prescripţie împlinită, întrucât „ceea ce este admisibil nemijlocit, ar trebui să fie admisibil şi mijlocit”.
Astfel, art. 18 din decret prevede că „instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescrisi\ în timp ce art. 20 prevede că „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
Concluzia care se desprinde este aceea că partea interesată poate renunţa la beneficiul prescripţiei extinctive.
Nu se confundă însă situaţia neinvocării excepţiei, din eroare sau din necunoştinţă de cauză (când intervine obligaţia instanţei de a constata neregularitatea din oficiu) cu aceea a renunţării la beneficiul prescripţiei, care trebuie să fie expresă.
În practica judiciară s-a decis că instanţa de judecată trebuie să admită acţiunea în pretenţii în situaţia în care pârâtul recunoaşte creanţa şi acceptă plata acesteia, chiar dacă dreptul la acţiune s-a prescris.
Astfel, în literatura juridică s-a reţinut că art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă la obligaţiile executate după împlinirea termenului de prescripţie, considerând valabile prestaţiile debitorului, care nu va putea cere înapoierea lor nici în cazul în care nu a ştiut că termenul de prescripţie s-a împlinit. S-a arătat că această prevedere nu poate fi extinsă la situaţia în care debitorul este chemat în judecată spre a fi obligat la plată după ce termenul de prescripţie s-a împlinit, iar el se declară de acord să plătească în viitor, temei pe care instanţa să îşi bazeze hotărârea prin care îl obligă pe debitor la efectuarea plăţii.
Tocmai pentru că dreptul subiectiv nu este atins de prescripţie, legea permite executarea voluntară a obligaţiei, lipsind însă elementul constrângerii pe care titularul său îl avea la dispoziţie până în momentul împlinirii termenului; or, în ipoteza amintită, instanţa de judecată l-a obligat pe debitor să îşi execute obligaţia, neavând relevanţă faptul că el s-a declarat de acord, mai ales că hotărârea nu s-a pronunţat în sensul dispoziţiilor art. 271 CPC, ca fiind o consfinţire a voinţei părţilor. în al doilea rând, prevederile legale în materie de prescripţie au caracter imperativ, părţile neputând renunţa la aplicarea lor, iar dacă totuşi renunţă să invoce prescripţia, instanţa are obligaţia de a o ridica din oficiu.
în opinia noastră, nu doar apreciem că pârâtul poate renunţa în mod expres la invocarea excepţiei prescripţiei, dar considerăm că în ipoteza enunţată, a operat în realitate o novaţie cu schimbare de obiect, în sensul înlocuirii unei obligaţii imperfecte, lipsite de sancţiune juridică cu o obligaţie perfectă; practic, de la data recunoaşterii făcute de pârât curge un nou termen de prescripţie, corespunzător unei noi obligaţii, care a înlocuit obligaţia prescrisă. Ar fi lipsit de etică juridică ca recunoaşterea pârâtului să rămână fără efecte juridice, cât timp este posibil ca tocmai această atitudine a pârâtului să determine întârzierea formulării acţiunii de către reclamant, care a aşteptat executarea voluntară a obligaţiei.
În legătură cu modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, într-o speţă pronunţată în aplicarea reglementărilor anterioare s-a reţinut: „Soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată pentru prima dată prin motivele de recurs, este posibilă, fiind întrunite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 162 CPC, întrucât este indiscutabil că excepţia menţionată este una de ordine publică, ea vizând încălcarea unor norme cu caracter imperativ, cuprinse în art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958. în principiu, analizarea prescripţiei dreptului material la acţiune presupune verificarea existenţei dreptului supus prescripţiei, stabilirea datei de la care a început să curgă cursul prescripţiei şi a datei la care acesta s-a împlinit, eventualele cauze şi condiţii de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei. Ca atare, sesizarea instanţei de recurs cu o excepţie de ordine publică şi pronunţarea unei hotărâri în temeiul acestei excepţii nu atrag o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în temeiul art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului”.
