Acţiune în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009. Temeiul acţiunii declarat neconstituţional. Aplicabilitatea imediată a hotărârilor Curţii Constituţionale. Caracterul echitabil al procedurii

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Constituţie, art. 147 alin. (1) C.E.D.O., art. 6 Legea nr. 47/1992, art. 31

De asemenea, în plan procedural, Curtea reţine, la rândul său, că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenţie, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, aceste dispoziţii legale încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.

C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ. şi pt. cauze cu min. şi fam., dec. nr. 715 din 7 iunie 2011 (nepublicată)

Prin acţiunea înregistrată la data de 31.08.2010 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul D.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat să fie obligat la plata echivalentului în lei al sumei de 400.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic ce i-a fost aplicată, în drept fiind invocate prevederile Legii nr. 221/2009.

în motivarea acţiunii s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 1018 din 31.10.1950 dată de Tribunalul Militar Bucureşti reclamantul a fost condamnat la 4 ani temniţă grea şi 4 ani degradare civică pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsa fiind executată în intervalul 11.11.1949-05.01.1954.

Că în tot acest interval de timp reclamantul a suportat condiţii de trai mizere, degradante şi inumane, astfel că suferinţele de natură fizică şi psihică în perioada de detenţie sunt greu de imaginat şi au avut un impact negativ asupra stării de sănătate a susnumitului.

In cauză au fost administrate probe cu înscrisuri şi s-au solicitat relaţii de la organele şi instituţiile abilitate conform legii.

La data de 14.02.2011, reclamantul a depus la dosar o cerere prin care a precizat temeiul juridic al acţiunii şi anume pct. 8 al Rezoluţiei nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei raportat la art. 1 - 4 din Legea nr. 221 din 200 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 308 din 28.02.2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul D.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata sumei de

10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit.

Examinând actele şi lucrările aflate la dosar, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost condamnat politic la o pedeapsă privativă de libertate de 4 ani temniţă grea şi 4 ani degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prin sentinţa penală nr. 1018 din 31.10.1950 dată de Tribunalul Militar Bucureşti şi că în perioada executării pedepsei susnumitul a îndurat condiţii de viaţă foarte grele şi degradante care i-au alterat starea de sănătate.

Prin dec. nr. 135821.10.2010 pronunţată de Curtea Constituţională art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada regimului comunist a fost declarat ca fiind neconstituţional, fiind cunoscut faptul că potrivit legii, deciziile şi hotărârile adoptate de Curtea Constituţională sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Referitor la prezenta acţiune se observă că acest litigiu poartă data de înregistrare 31.05.2010, moment la care nu fusese adoptată de către Curtea Constituţională decizia mai sus menţionată astfel că reclamantul era îndreptăţit să pretindă în justiţie în conformitate cu prevederile legii nr. 221/2009 despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor abuzive folosite de organele de represiune ale regimului comunist, acest aspect neputând fi ignorat întrucât în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea principiului neretroactivităţii legii, principiu consacrat de Constitutia României în art. 15 alin. (2) dar şi de jurisprudenţa CEDO.

La soluţionarea cauzei de faţă tribunalul are în vedere şi art. 20 din Constituţia României care stabilesc că în situaţia în care instanţele de judecată constată existenţa unor neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne sunt obligate să aplice acele dispoziţii din reglementările internaţionale mai favorabile şi care se aplică deci cu prioritate.

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora ca şi alte acte normative precum

O.U.G. nr. 214/1999, Decretul nr. 118/1990 şi Legea nr. 10/2001 au fost adoptate de Statul Român faţă de Rezoluţia nr. 10961996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, fundamentul juridic care a stat la baza tuturor compensaţiilor stabilite prin actele normative arătate constituindu-1 în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe disp. art. 998-999 C. civ,. statul asumându-şi prin intermediul acestor acte normative obligaţia de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor cetăţenilor în regimul comunist anterior.

Tribunalul a apreciat că nu sunt fondate susţinerile potrivit cărora, acţiunile întemeiate pe disp art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsite de temei legal după adoptarea Deciziei nr. 1358 din 2010 de către Curtea Constituţională, întrucât lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, ori în speţă litigiul s-a născut sub imperiul prev. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii ce revine statului.

Pe de altă parte, reclamantul era în măsură să sesizeze instanţa de judecată şi să pretindă daune morale pentru suferinţele îndurate într-un regim totalitar, în virtutea dreptului de acces liber la justiţie, drept ce este garantat de Constituţia României prin art. 21 dar şi de art. 5 şi art. 6 din CEDO, reglementările internaţionale consacrând dreptul la reparaţii al oricărei persoane care demonstrează că a fost victima unei arestări sau deţineri cu caracter abuziv, cum este cazul în speţă.

în cauza de faţă, prin probele administrate reclamantul a demonstrat faptul că împotriva sa a fost luată măsura de condamnare cu caracter politic la o pedeapsă pe care a executat-o în regim de detenţie, astfel că în raport de acest considerente susnumitul este îndreptăţit să pretindă acordarea de daune morale câtă vreme prin acea condamnare i-au fost lezate drepturi fundamentale cu caracter nepatrimonial şi care erau garantate de Constituţia României din anul 1948, respectiv dreptul la libertate, onoare, asistenţă medicală şi altele.

Nu poate fi ignorat la soluţionarea prezentei cauze principiul nediscriminării ce este consacrat de Constituţia României şi în legislaţia europeană, principiu care ar fi încălcat în ipoteza respingerii cererii introdusă de reclamant, câtă vreme acţiuni similare au fost soluţionate definitiv în sensul admiterii prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior adoptării deciziei nr. 1358 din 2010 de către Curtea Constituţională, astfel că pârâtul Statul Român a fost obligat la plata de daune morale faţă de persoanele îndreptăţite.

Date fiind considerentele expuse şi avându-se în vedere că în legislaţie nu se prevede un criteriu fix cu privire la cuantificarea dunelor morale, tribunalul va dispune admiterea în parte a acţiunii, obligând pârâtul Statul Român la plata de despăgubiri în sumă de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, dat fiind prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a condamnării cu caracter politic ce i-a fost aplicată în regimul anterior.

împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, recursuri care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, s. a IlI-a civ. şi pt. cauze cu min. şi de fam., la data de 27.04.2011.

Prin motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant acesta susţine că sentinţa instanţei de fond a fost data cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 998 şi art. 999 C. civ.

Astfel, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea acestora realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt. Aceste elemente ale stării de fapt privind ororile din închisorile comuniste sunt de notorietate - ele rezultând din emisiuni radio-tv, anchete şi reportaje jurnalistice, lucrări ştiinţifice ale diferitelor instituţii de stat, Raportul prezentat de Preşedintele României în Parlament privind condamnarea comunismului.

Apreciază că instanţa de fond, când a stabilit cuantumul despăgubirilor nu a avut în vedere cel puţin primul element al stării de fapt -durata pedepsei executate efectiv (o condamnare de 4 ani şi 2 luni ca deţinut politic pentru luptă contra regimului comunist).

Pe de altă parte, soluţia atacată ignora jurisprudenţa CEDO privind acordarea daunelor morale în materie penală (Cauza Bursuc vs. România, cauza Barbu Anghelescu vs. România, cauza Rupa vs. România) Prin recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se arată că la data de 21.10.2010 Curtea Constituţionala prin dec. nr. 1358 a statuat ca dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, au fost declarare neconstituţionale.

Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile în baza cărora instanţa de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 10.000 Euro au fost declarate de Curtea Constituţionale prin dec. nr. 1358 din 21.10.2010, ca fiind neconstituţionale, consideră sentinţa de fond ca nelegală şi netemeinică.

în al doilea rând, pe fondul cauzei, în cea ce priveşte obligarea Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de

10.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani şi 2 luni de închisoare petrecută de reclamant în închisorile comuniste, se susţine că suma acordată de către instanţă este exagerat de mare.

Astfel, instanţa de recurs ar trebui să aibă în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 consta, în primul rând în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor asemenea dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Ţinându-se seama, de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către reclamant, cât a fost închis în închisorile comuniste, se impune să fie cenzurat şi reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, această sumă fiind exagerat de mare.

Prin recursul formulate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, se invocă neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin dec. nr. 1358 din 21.10.2010 pronunţată de Curtea Constituţională în dosarul nr. 1070/2010 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010.

în motivarea deciziei, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.

Arată recurentul că, Curtea a mai statuat că reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, existând în domeniu reglementări paralele (Decretul - Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 şi Legea nr. 221/2009) şi prin lipsa de claritate şi precizie a normei juridice, aspect ce duce la o aplicare excesivă şi nerezonabilă.

în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, textul de lege în baza căruia instanţa de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată şi încetându-şi efectele juridice din data de 1 ianuarie 2011.

Nu s-a formulat întâmpinare.

Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs, conform art. 305 C. proc. civ..

Examinând sentinţa recurată şi actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză şi de prevederile legale incidente, având în vedere dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul a susţinut că are dreptul la despăgubiri, conform Legii nr. 221/2009, faţă de caracterul politic al condamnării suferite de acesta, respectiv condamnarea, prin sentinţa penală nr. 1018 din 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti, la temniţă grea şi degradare civică pentru “crima de uneltire contra ordinii sociale”.

Prin recursul său, reclamantul contestă, în esenţă, cuantumul sumei acordate în prima instanţă cu titlul de daune morale, susţinând că acestea nu au fost acordate proporţional cu gravitatea concretă a suferinţelor la care a fost supus, deoarece instanţa de fond nu ar fi apreciat în mod corect consecinţele dăunătoare ale măsurilor luate împotriva lor în perioada regimului politic comunist, în funcţie de probatoriul administrat.

Ceea ce se contestă pe fond de către recurentul-pârât în prezenta cale de atac este cuantumul daunelor morale acordate reclamantului în prima instanţă, sub acest aspect invocându-se aplicarea în cauză a deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate referitor la Legea nr. 221/2009, iar, în subsidiar, solicitându-se reducerea acestor despăgubiri şi acordarea lor intr-un cuantum rezonabil.

La rândul său, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la acordarea daunelor morale, invocându-se, de asemenea, aplicarea în cauză a deciziilor Curţii Constitutionale pronuntate referitor la Legea nr. 221/2009.

Faţă de aceste critici, Curtea reţine că, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.

în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii

Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 zile, menţionat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de recurs nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză — aplicare ce se impunea a fi făcută şi de către prima instanţă, criticile formulate în acest sens de pârât şi de Ministerul Public, critici ce se încadrează în motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind deci întemeiate.

Aşa cum s-a constatat de Curtea Constituţională prin cele două decizii, legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. în acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea, reabilitarea celor condamnaţi din motive politice, acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.

în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituţională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

In materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituţională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice.

Elocvente au fost reţinute în acest sens prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568 din 2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus-menţionate şi că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată, s-a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată şi la jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Emewein şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei), reţinându-se că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

De asemenea s-a reţinut, prin referire la aceeaşi jurisprudenţa, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curtea a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei). în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).

Curtea Constituţională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă şi a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118 din 1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată - adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Deşi despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituţională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

Curtea Constituţională a mai arătat că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul

II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pine contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii.

Totodată, prin decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.

Curtea Constituţională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214 din 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568 din 2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel cum a arătat Curtea Constituţională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.

Totodată, s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag şi că încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Curtea Constituţională a observat că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi 5 din Legea fundamentală.

Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fară obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.

Faţă de cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziilor sus-enunţate, obligatorii atât pentru instanţe, cât şi pentru persoanele care au solicitat instanţelor să li se recunoască şi stabilească despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009, consideraţiile expuse mai sus urmează să reprezinte un răspuns la celelalte critici de nelegalitate formulate de toţi recurenţii.

Curtea apreciază că se impune a se mai arăta că decizia Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată. Or, cu atât mai mult în speţa de faţă, în care nu se aplică o nouă lege ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale, neputându-se susţine că prin simpla introducere a acţiunii ne-am găsi în prezenţa unei situaţii juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situaţie juridică ar putea fi opusă principiului supremaţiei Constituţiei în cadrul legislaţiei naţionale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepţiei de neconstituţionalitate prin care Curtea Constituţională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituţionalităţii unei legii aplicabile în litigiul respectiv şi efectul constatării neconstituţionalităţii chiar şi în cazul pronunţării între timp a unei hotărârii definitive de către instanţa de judecată.

Nu s-ar putea afirma nici că instanţa de recurs ar trebui să facă aplicarea directă a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale, chiar şi în ipoteza mai sus-arătată a existenţei unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională şi a considerentelor reţinute de instanţa de contencios constituţional, deoarece trebuie arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept a unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţei Curţii. Mai mult, potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, CEDO nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenţie ce consacră dreptul la libertate şi la siguranţă.

Curtea apreciază că trebuie amintită în acest context şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat între altele că „nici Convenţia, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale”.

Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituţionalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituţia României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională în analiza compatibilităţii sale cu norma constituţională, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea respectării Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.

Referitor la prevalenţa altor reglementări internaţionale în materie, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) şi nr. 1.481 (2006), precum şi a Rezoluţiei 40 din 1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, Curtea reţine că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluţii sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. Astfel, rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice şi prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunţate, invocarea în speţă a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă în paragraful anterior.

In consecinţă, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înţeles să-şi organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care şi-a fundamentat pretenţiile deduse judecăţii şi care nu ar putea fi schimbat în recurs, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca fiind nefondat, şi va admite recursurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, urmând a dispune modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Notă:

Prin dec. nr. 12 din data de 12.09.2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii111, s-a stabilit că în urma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 2010 şi nr. 1.360 din 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Capitolul X Incompatibilitate şi recuzare

← Acţiune în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009....		Recurs exercitat împotriva încheierii de respingerii a cererii... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acţiune în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009. Temeiul acţiunii declarat neconstituţional. Aplicabilitatea imediată a hotărârilor Curţii Constituţionale. Caracterul echitabil al procedurii