ICCJ. Decizia nr. 654/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 654/2012

Dosar nr.2206/103/2011

Şedinţa publică din 7 martie 2012

Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 95/ P din 21 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul penal nr. 2206/103/2011 s-a dispus condamnarea inculpatului I.G., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., la pedeapsa de 6 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

l-a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive efectuată de la data de 17 martie 2011 şi până la data pronunţării prezentei sentinţe, respectiv 21 septembrie 2011.

S-a luat act că partea civilă F.I. a renunţat la daunele morale solicitate.

S-a constatat că partea vătămată F.L. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărători aleşi.

În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului, suma de 2500 lei, cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel prima instanţa a avut în vedere că sub numărul 2206/103 din 11 mai 2011, a fost înregistrat la această instanţă, rechizitoriul nr. 98/P/2010 din 10 mai 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I.G., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că, începând cu luna ianuarie 2010, de aproximativ 6-7 ori, în timp ce inculpatul se afla în locuinţă doar cu minorul F.M.G., în vârstă de 10 ani, a început să se joace cu acesta, să-l mângâie, să-l sărute, apoi să-i sugă organul sexual, după care i-a introdus penisul în gura minorului, ducând la bun sfârşit un act sexual complet, fără ca minorul să fi fost în măsură să-şi fi exprimat voinţa.

În şedinţa publică din data de 01 iunie 2011, F.I. reprezentantul legal al minorului, s-a constituit parte civilă în cauză în numele şi pentru fiul său minor, cu suma de 100.000 lei, cu titlu de daune morale.

Ulterior, la data de 11 iunie 2011, victima F.M.G. a decedat. Urmarea acestui fapt, a fost introdusă în cauză şi mama minorului F.L., alături de tatăl minorului, ambii în calitate de părţi civile.

În şedinţa publică din data de 31 august 2011, partea civilă F.I. a declarat că renunţă la pretenţiile civile formulate în cauză, iar F.L. a declarat că nu se constituie partea civilă întrucât copilul a decedat iar suferinţa părinţilor nu poate fi acoperită prin plata unor daune morale.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele probe : procesul-verbal de cosemnare a plângerii şi denunţului oral efectuat de F.I., procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică anexă, declaraţiile părţi vătămate F.M.G., copia certificatului de naştere al părţii vătămate, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 20 aprilie 2010 efectuat inculpatului de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Neamţ, declaraţiile martorilor F.I., F.L., A.V., H.D., A.B.l., I.R., H.L., A.C., P.C., B.I., D.G.C., S.L., S.M., C.V. şi declaraţiile inculpatului.

La primul termen de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul a declarat că recunoaşte în totalitate fapta reţinută în rechizitoriu, cunoaşte şi îşi însuşeşte probele administrate la urmărirea penală şi solicită ca judecarea cauzei să se facă pe baza acestora.

În temeiul art. 320 ind. 1 C. proc. pen., instanţa a admis cererea pentru procedură simplificată formulată de inculpat.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

În luna ianuarie 2010, victima F.M.G. avea vârsta de 8 ani şi locuia împreună cu fratele său F.C.A., în vârstă de 7 ani, în casa părinţilor săi de pe raza comunei Bara, jud. Neamţ.

Părinţii victimei, F.I. şi F.L., nu aveau o ocupaţie stabilă şi pentru a-şi câştiga existenţa lucrau în mod ocazional atât la cetăţenii din comună, cât şi în diferite zone agricole dezvoltate din tară, care aveau nevoie de forţă de muncă.

În luna ianuarie 2010, F.I., tatăl celor doi minori, a plecat la muncă la o fermă în judeţul Vrancea la tăiat de vie, astfel încât copiii au rămas în grija soţiei sale.

Însă, F.L., mama minorilor, s-a îmbolnăvit şi a fost nevoită să se interneze în Spitalul Mun. Roman împreună cu un alt copil minor rezultat din căsătoria celor doi soţi, astfel încât cei doi băieţi au fost lăsaţi în grija inculpatului I.G., care locuia în aceeaşi comună şi era cunoscut sub numele de P.G.

Acesta din urmă a fost călugăr la Mănăstirea Bistriţa, iar de câţiva ani s-a retras pe raza comunei Bara, jud. Neamţ, unde locuia în imobilul bunicii sale situat lângă pădure, într-o gospodărie pe care şi-o administrează singur.

Inculpatul s-a îngrijit de minorii F.M.G. şi F.C.A., cărora Ie-a oferit hrană zilnică şi un adăpost câteva luni de zile.

Începând din luna ianuarie 2010, în timp ce inculpatul era singur în locuinţă împreună cu minorul F.M.G. a început să se joace cu acesta, îl mângâia, îl dezbrăca de haine, îl săruta, apoi se dezbrăca şi el, aşezându-se pe pat, după care îi sugea organul sexual.

Imediat după aceea, inculpatul îşi introducea penisul în gura minorului, ducând la bun sfârşit un act sexual complet, fără ca minorul să fie în măsură a-şi exprime voinţa.

Pentru a încerca să acopere cele întâmplate, inculpatul i-a spus minorului, că totul este un secret şi nu are voie să relateze nimănui episoadele intime desfăşurate.

Acest lucru s-a întâmplat de aproximativ 6-7 ori, în perioada ianuarie - martie 2010.

După ce tatăl minorilor s-a întors de la muncă, a aflat în mod întâmplător de conduita inculpatului, motiv pentru care a solicitat efectuarea cercetărilor în cauză şi tragerea la răspundere penală a lui I.G.

În timpul cercetărilor, minorul F.C.A. a precizat că şi lui i s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi fratelui său, fără a relata vreunei alte persoane sau chiar părinţilor săi.

În cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut doar săvârşirea faptei asupra minorului F.M.G., infirmând toate celelalte aspecte invocate de celălalt minor, F.C.A., faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

La data de 11 iunie 2011, ambii minori au decedat.

Din raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 20 aprilie 2010, întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Neamţ, rezultă că inculpatul prezintă diagnosticul de pedofilie şi a avut discernământul critic prezent în raport de fapta comisă.

În drept, fapta inculpatului I.G. de a fi întreţinut în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada ianuarie-martie 2010, acte sexuale de orice natură prin constrângerea unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, sau profitând de imposibilitatea acestuia de a se apăra, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzut de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Chiar dacă inculpatul nu l-a constrâns pe minor să întreţină cu el relaţii sexuale orale, minorul s-a aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, situaţie de care inculpatul s-a folosit.

Raportat la încadrarea juridică menţionată, s-a avut în vedere împrejurarea că a fost admisă cererea formulată de inculpat, privind judecarea cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 320 ind. 1 C. proc. pen.

În baza textelor de lege menţionate şi a dispoziţiilor art. 345 C. proc. pen., instanţa a aplicat inculpatului o pedeapsă privativă de libertate, la individualizarea căreia au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social ridicat al faptei, modalitatea de comitere, numărul repetat al actelor sexuale care au intrat în conţinutul infracţiunii continuate, persoana şi vârsta victimei, precum şi urmările produse, atât asupra victimei cât şi în rândul comunităţii în care părţile locuiau. Referitor la conduita inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii, s-a reţinut că acesta este relativ tânăr, nu are antecedente penale şi a avut o bună conduită anterior comiterii faptei, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în circumstanţiere, respectiv M.I. şi D.G.C., cât şi din declaraţiile extrajudiciare depuse la dosarul cauzei, astfel că în favoarea acestuia a fost reţinută şi circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., urmând ca pedeapsa să fie coborâtă sub minimul special prevăzut de lege, în temeiul art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.

În consecinţă, instanţa l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa principală cu închisoarea, având în vedere gravitatea faptei, pedeapsă care a fost redusă atât ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 320 ind. 1 C. proc. pen., cât şi ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada arestării preventive, începând cu data de 17 martie 2011 şi până la zi.

Referitor la latura civilă a cauzei, s-a luat act că partea civilă F.I. a renunţat la daunele morale solicitate şi s-a constatat că partea vătămată F.L. nu s-a constituit parte civilă.

S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărători aleşi.

Ca o consecinţă a condamnării, în temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, criticile formulate împotriva sentinţei apelate precum şi solicitările inculpatului fiind expuse în detaliu în preambulul prezentei decizii.

Procedând la verificarea sentinţei apelate în raport de actele şi lucrările dosarului şi de motivele de apel invocate Curtea a reţinut următoarele:

Motivele de apel expuse de apărătorii inculpatului vizează reducerea cuantumului pedepsei precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 86 ind. 1 C. pen., respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Se reţine că prima instanţă a aplicat în cauză prevederile art. 320 ind. 1 alin. (7) C. proc. pen., respectiv a aplicat faţă de recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat, o pedeapsă în cuantum orientat sub minimul special prevăzut de lege, astfel cum acesta a fost redus cu o treime, potrivit dispoziţiilor procedurale menţionate şi ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante.

Curtea a apreciat că prima instanţă a dovedit o clemenţă deosebită faţă de inculpat în condiţiile în care faptele acestuia prezintă un grad de pericol social extrem de ridicat.

În acest sens s-a avut în vedere că inculpatul a întreţinut în mai multe rânduri, în perioada lunii ianuarie 2010 acte sexuale orale cu un copil în vârstă de 10 ani. Simpla enunţare a acestor fapte conduce în mod evident la stabilirea unui grad de pericol social extrem. În cauză existând însă circumstanţe care contribuie la evidenţierea unei periculozităţi deosebite a inculpatului, nicidecum la atenuarea vinovăţiei acestuia, aşa cum se invocă în apărarea acestuia.

În acest sens s-a arătat că inculpatul a profitat de situaţia dificilă în care se afla victima actelor sale de pedofilie, respectiv de faptul că părinţii acestuia aveau o situaţie materială precară, tatăl fiind nevoit să plece la o fermă agricolă din judeţul Vrancea pentru a realiza venituri.

În condiţiile în care mama minorului s-a îmbolnăvit şi s-a dispus internarea în spital a acesteia victima împreună cu fratele ei au fost lăsaţi în grija inculpatului, inclusiv pe considerentul că acesta fusese călugăr, fiind cunoscut în sat ca P.G. şi prezenta aşadar încredere în colectivitate.

Împrejurarea că victima şi fratele acestuia nu au beneficiat de o îngrijire părintească adecvată, acest aspect contribuind ulterior la decesul minorilor, fără legătură cu prezenta cauză, a fost invocată de apărare. Curtea a considerat însă, în contradicţie deplină cu apărarea formulată că aspectul prezentat este net defavorabil inculpatului, acesta profitând de lipsa de îngrijire a victimei.

O altă apărare a vizat schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunea de perversiuni sexuale, sancţionată cu limite de pedeapsă mai blânde, însă în acest sens a fost avută în vedere Decizia în interesul legii nr. 111/2005 în care se arată că prin actul sexual de orice natură, susceptibil de a încadrat în infracţiunea de viol, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de se apăra sau de a-şi exprima voinţa.

S-a apreciat că actele sexuale orale întreţinute de inculpat cu victima în persoana unui băieţel de numai 10 ani se circumscriu aşadar cu evidenţă încadrării juridice prevăzute de art. 197 C. pen., întrucât acestea au fost întreprinse prin folosirea sexului asupra unei persoane care nu şi-a putut exprima voinţa, datorită vârstei fragede.

În consecinţă, faţă de aspectele relevate s-a apreciat că nu se impune sub nici o formă diminuarea cuantumului pedepsei principale aplicate, cu atât mai puţin nu poate fi luată în discuţie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, scopul educativ - preventiv al pedepsei neputând a fi atins decât prin privarea de libertate a inculpatului.

Ca efect al menţinerii condamnării dispusă de prima instanţă, a fost menţinută starea de arest preventiv a apelantului - inculpat., şi în conformitate cu prevederile art. 382 alin. (2) C. proc. pen. a fost dedusă în continuare starea de arest preventiv a inculpatului de la data pronunţării sentinţei apelate, respectiv 21 septembrie 2011 la zi.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs inculpatul I.G.

Prin motivele depuse în scris la dosarul cauzei de către apărătorul ales al acestuia şi susţinute oral în şedinţă publică, au fost reiterate criticile formulate în faţa instanţei de apel, critici ce au fost enunţate în partea introductivă a deciziei.

Cu prilejul ultimului cuvânt, inculpatul I.G., şi-a retractat declaraţia de vinovăţie dată în fata instanţei de fond.

Înalta Curte, a procedat la ascultarea inculpatului, susţinerile acestuia fiind consemnate în declaraţie separată ataşată la dosar.

Reprezentantul parchetului şi apărătorul ales al inculpatului, faţă de declaraţia de retractare a vinovăţiei formulată de inculpat, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a sentinţei Tribunalului Neamţ şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Neamţ în vederea începerii cercetării judecătoreşti.

Examinând recursul declarat prin prisma acestei critici, Înalta Curte, a apreciat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Astfel fapta inculpatului constând în aceea că a întreţinut în mai multe rânduri, în perioada lunii ianuarie 2010 acte sexuale orale cu un copil în vârstă de 10 ani, respective acte sexuale orale întreţinute de inculpat cu victima în persoana unui băieţel de numai 10 ani se circumscriu încadrării juridice prevăzute de art. 197 C. pen. Mai mult decât atât, victima inculpatului era un copil de numai 10 ani care nu şi-a putut exprima voinţa, datorită vârstei fragede.

Aşadar, încadrarea juridică dată faptei este corectă neexistând nici un motiv de schimbare a acesteia aşa cum a solicitat inculpatul.

Cu privire la reindividualizarea pedepsei, instanţa de recurs apreciază că nici această critică nu este fondată. Astfel, în primul rând principalul criteriu de individualizare respectiv gradul de pericol social al faptei săvârşite de inculpat, urmând ca celelalte două criterii, persoana făptuitorilor şi circumstanţele atenuante sau agravante ca şi criterii de individualizare alăturate şi distincte, să fie avute în vedere numai după ce instanţa de judecată şi-a format părerea cu privire la gradul de pericol social concret al activităţii infracţionale.

Sub aspectul raportului dintre gradul de pericol social al faptei si persoana infractorului, se află şi criterii subiective, cum sunt persoana făptuitorului şi conduita sa luată în considerare desigur, în ansamblul ei, dar şi după săvârşirea faptei, până în momentul soluţionării cauzei de către organul judiciar.

Potrivit concepţiei ce a prezidat redactarea art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul de pericol social al faptei săvârşite şi persoana infractorului constituie, după cum s-a arătat, două criterii de individualizare autonome, fiecare cu un conţinut propriu, deosebit de al celuilalt.

Sub aspectul raportului dintre gradul de pericol social al faptei şi persoana făptuitorului, pe de o parte, şi împrejurările care atenuează răspunderea penală, pe de altă parte, trebuie subliniat că există o legătură indisolubilă. Esenţa acestora din urma este reducerea ori, respectiv, sporirea gradului de pericol social al faptei sau al periculozităţii persoanei făptuitorului.

Când face parte din pericolul social al faptei săvârşite, unul dintre criteriile de individualizare a pedepsei, art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) are în vedere gradul de pericol social concret al acelei fapte, care nu poate fi conceput în afara oricărei legături cu pericolul social abstract, el nefiind decât concretizarea acestuia din urmă.

Dacă, orice pedeapsă se aplică infractorului pentru ca, pe această cale, să se obţină intimidarea, şi în cele din urmă reeducarea lui, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, atunci în mod necesar, ea trebuie să fie adaptată şi persoanei celui căruia îi este destinată, celui pe care este chemată să-l intimideze şi mai ales să-l reeduce. Instanţa de fond, la stabilirea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului a avut în vedere, faţă de cele reţinute anterior, circumstanţele personale ale acestuia, ceea ce a condus astfel cum s-a arătat mai sus la aplicarea unei pedepse, în cuantumul mai sus reţinut, arătând: că inculpatul I.G. a întreţinut în mai multe rânduri, în perioada lunii ianuarie 2010 acte sexuale orale cu un copil în vârstă de 10 ani. Simpla enunţare a acestor fapte conduce în mod evident la stabilirea unui grad de pericol social extrem. În cauză existând însă circumstanţe care contribuie la evidenţierea unei periculozităţi deosebite a inculpatului, nicidecum la atenuarea vinovăţiei acestuia, aşa cum se invocă în apărarea acestuia.

Înalta Curte reţine însă că scopul pedepselor poate fi atins numai prin menţinerea pedepsei cu închisoarea, într-un cuantum stabilit corect de către instanţa de fond şi menţinută în apel, limite care au fost reduse cu 1/3 în urma aplicării dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., iar în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, apreciindu-se, de asemenea, că acest scop poate fi atins, faţă de cele reţinute anterior, numai prin privare de libertate.

Cu privire la critica vizând retractarea declaraţiei de vinovăţie formulată de inculpat cu prilejul ultimului cuvânt, instanţa de recurs reţine că şi aceasta este nefondată.

Astfel, la primul termen de judecată la instanţa de fond, inculpatul I.G. a declarat că recunoaşte săvârşirea faptelor, solicitând, conform art. 320¹ C. proc. pen., ca judecata să se facă numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, probe pe care le cunoaşte şi le însuşeşte.

Având în vedere această declaraţie şi dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. introdus prin Legea nr. 202/2010 pentru accelerarea soluţionării cauzelor, text potrivit căruia, până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanţa a întrebat pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispoziţiile art. 334 şi art. 340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viată.

În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că Tribunalul Neamţ a constatat că este competent şi legal sesizat să judece cauza de faţă, inculpatul nu este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, inculpatul a declarat personal înainte de citirea actului de sesizare că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

De asemenea, instanţa a mai reţinut că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt legal administrate.

Din probe a rezultat că starea de fapt corespunde cu cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de inculpat.

Pe de altă parte, în situaţia în care instanţa de recurs ar trece peste aceste aspecte, există riscul ca în soluţionarea cauzei în procedura obişnuită, inculpatului să-i fie încălcat principiul non reformatio in pejus, ceea ce nu este permis.

Aşadar, rezultă că, instanţa de fond la soluţionarea cauzei a respectat exigenţele impuse de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen., acordul de voinţă al inculpatului a fost liber exprimat în prezenţa apărătorului ales şi în raport de aceste precizări, Înalta Curte reţine că la acest moment procesual, respectiv în recurs, inculpatul nu mai poate retracta declaraţia de vinovăţie care are caracter irevocabil.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 385¹⁵ pct 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.G. împotriva deciziei penale nr. 142 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală cauze minori şi familie.

Se va deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului I.G., durata arestării preventive de la 17 martie 2011 la 07 martie 2012.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G. împotriva deciziei penale nr. 142 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală cauze minori şi familie.

Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului I.G., durata arestării preventive de la 17 martie 2011 la 07 martie 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 07 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 614/2012. Penal. Traficul de influenţă...		ICCJ. Decizia nr. 652/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 654/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 654/2012. Penal