ICCJ. Decizia nr. 777/2013. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 777/2013

Dosar nr. 3204/86/2011

Şedinţa publică din 4 martie 2013

Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 120 din 10 martie 2010, pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. 4070/314/2009, inculpatul S.P.P. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea, în condiţiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., făcându-se, totodată, aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen..

Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Suceava a reţinut, în esenţă, în fapt, că, în data de 18 ianuarie 2008, inculpatul S.P.P. l-a lovit pe partea vătămată H.C. cu o lopată în zona capului, producându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 de zile de îngrijiri medicale, punându-i acestuia viaţa în primejdie şi provocându-i o infirmitate permanentă prin lipsa de substanţă osoasă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul S.P.P. şi partea vătămată H.C., căile de atac astfel promovate fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 4070/314/2009.

Prin decizia penală nr. 174 din 09 iunie 2010, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.P.P., în temeiul art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a admis apelul declarat de partea vătămată H.C., a desfiinţat în totalitate sentinţa penală nr. 120 din 10 martie 2010 a Judecătoriei Suceava şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava pentru efectuarea de cercetări faţă de inculpatul S.P.P. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP).

Pentru a decide astfel, Tribunalul a arătat, în esenţă, că, în cauză, se impune refacerea urmăririi penale pentru a se stabili intenţia cu care a acţionat inculpatul S.P.P., având în vedere obiectul vulnerant folosit pentru agresarea părţii vătămate, respectiv o lopată pe care au fost depistate urme de sânge, intensitatea cu care a fost aplicată lovitura şi consecinţele produse, astfel cum au fost descrise în raportul de constatare medico-legală din 18. decembrie 2008 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi, apreciindu-se că lovitura aplicată de inculpat era aptă, prin ea însăşi, să curme viaţa părţii vătămate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.P.P., ce a fost admis prin decizia penală nr. 427 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, care, constatând că au fost încălcate dispoziţiile art. 332 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., a casat în totalitate hotărârile instanţelor inferioare, iar, în rejudecare, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), şi a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava pentru efectuarea de cercetări faţă de S.P.P. cu privire la această din urmă infracţiune.

Primind dosarul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, prin ordonanţa nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie 2011, a dispus, în temeiul art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi art. 45 C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului S.P.P. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), precum şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privindu-l pe acelaşi învinuit, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală gravă, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava.

Pentru a dispune astfel, procurorul a arătat, în esenţă, că, din probele administrate în cauză, redate ca atare în ordonanţă, nu a rezultat faptul că inculpatul a acţionat cu intenţia de ucide victima, ci doar de a o vătăma, apreciind că sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen..

împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere partea vătămată H.C., arătând că, în mod greşit, s-a apreciat de către procuror că fapta săvârşită de învinuitul S.P.P. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor, însă, prin rezoluţia nr. 179/II/2/2011 din 11 martie 2011, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava a respins plângerea petentului, considerând că soluţia dată în Dosarul nr. 719/9/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava este legală şi temeinică.

Reiterând aceleaşi critici, în temeiul art. 278¹ C. proc. pen., partea vătămată H.C. a atacat soluţia de netrimitere în judecată a învinuitului S.P.P. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., la instanţa de judecată, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 3204/86/2011.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 mai 2011, Tribunalul Suceava, în baza art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a admis plângerea formulată de petentul H.C. împotriva ordonanţelor nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava şi nr. 179/11/2/2011 din 11 martie 2011 a prim-procurorului aceleiaşi unităţi de Parchet, a desfiinţat soluţiile menţionate şi a dispus reţinerea cauzei spre judecare sub aspectul săvârşirii de către inculpatul S.P.P. a infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. împotriva părţii vătămate H.C..

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că, deşi sub aspectul situaţiei de fapt, ordonanţa atacată corespunde probatoriului administrat în cauză, aprecierea organelor de urmărire penală, în sensul că fapta comisă de inculpat nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor, este greşită, bazându-se pe o interpretare eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în materie.

Astfel, după prezentarea elementelor de diferenţiere a infracţiunilor prevăzute de art. 182 C. pen. şi art. 174 C. pen. din punct de vedere al elementului intenţional, instanţa a concluzionat că fapta inculpatului S.P.P. - constând în aceea că, pe fondul consumului de alcool şi a unor neînţelegeri cu partea vătămată, s~a înarmat cu o lopată şi i-a aplicat acesteia o lovitură puternică în zona capului, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale, punând în pericol viaţa victimei şi provocându-i o infirmitate fizică permanentă, prin lipsa de substanţă osoasă, cu consecinţa scăderii capacităţii de muncă în procent de 25% - a fost săvârşită cu intenţia indirectă de a ucide, iar nu de a cauza, praeterintenţionat sau cu intenţie indirectă, o vătămare gravă, în sensul art. 182 C. pen., în sprijinul respectivei concluzii fiind invocată şi atitudinea oscilantă a intimatului, care a declarat iniţial că a găsit victima căzută pe marginea drumului, precum şi antecedentele penale ale acestuia.

Fiind învestit, prin ordonanţa nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, cu efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii de către numitul S.P.P. a infracţiunii de vătămare corporală gravă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava a dispus, prin rezoluţia nr. 269/P/2011 din 25 ianuarie 2011, începerea urmăririi penale, iar, prin rechizitoriul nr. 269/P/2011 din data de 16 martie 2011, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a acestuia pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), constând în aceea că, la data de 18 ianuarie 2008, a lovit-o cu o lopată în zona capului pe partea vătămată H.C., cauzându-i o infirmitate fizică permanentă.

Cauza a fost înregistrată, iniţial, pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 05 aprilie 2011, sub nr. 3466/314/2011, iar, prin sentinţa penală nr. 417 din 20 iunie 2011, ca urmare a admiterii excepţiei de litispendenţă, a fost trimisă la Tribunalul Suceava, care, la data de 19 septembrie 2011, a dispus conexarea acesteia la Dosarul nr. 3204/86/2011, constatând că ambele cauze vizează aceeaşi situaţie de fapt şi aceleaşi persoane, care au calităţi identice.

La termenul de judecată din 17 octombrie 2011, primind concluziile procurorului şi ale părţilor, Tribunalul, dând eficienţă juridică prevederilor art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., în tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 1 74 alin. (1) C. pen., procedând, totodată, la audierea inculpatului S.P.P., care a recunoscut comiterea faptelor reţinute şi descrise în încheierea din data de 16 mai 2011 a Tribunalului Suceava, învederând instanţei că înţelege să se prevaleze de procedura derogatorie reglementată de art. 320¹ C. proc. pen..

Dată fiind poziţia procesuală adoptată de inculpatul S.P.P., instanţa, după ce în prealabil a dat curs cererii formulată de partea civilă H.C., dispunând disjungerea laturii civile, în vederea readministrării probatoriului pentru dovedirea pretenţiilor băneşti (formându-se Dosarul nr. 14454/86/2011), constatând cauza în planul acţiunii penale în stare de judecată, a acordat cuvântul la dezbateri, pronunţarea fiind amânată pentru data de 24 octombrie 2011.

Constatând în cursul deliberării că se impune reluarea cercetării judecătoreşti, în vederea lămurii cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, Tribunalul, prin încheierea din data de 24 octombrie 2011, în baza art. 344 C. proc. pen., a repus cauza pe rol, fixând termen de judecată la 14 noiembrie 2011, când, prin relaţionare la situaţia juridică a inculpatului S.P.P. din antecedent, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a pus în discuţie, din oficiu, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor rămasă în stare de tentativă, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., în tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. c) C. pen..

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 noiembrie 2011, după dezbaterea în contradictoriu a chestiunii de drept invocată din oficiu, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul menţionat, reţinând şi starea de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), şi a constatat în raport cu noua calificare juridică a faptei inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., faţă de prevederile înscrise în alin. (7) al acestei norme legale. Totodată, faţă de noile realităţi procedurale şi procesuale ale cauzei, dând eficienţă art. 34 lit. d) C. proc. pen., pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei, Tribunalul a conexat Dosarul nr. 14454/86/2011 al Tribunalului Suceava (latura civilă anterior disjunsă), la Dosarul nr. 3204/86/2011.

Procedând, în continuare, la soluţionarea cauzei potrivit procedurii de drept comun, Tribunalul Suceava a dispus, prin sentinţa penală nr. 115 din 25 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3204/86/2011, condamnarea inculpatului S.P.P., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (176) alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), parte vătămată fiind H.C., la pedeapsa de 15 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.

A făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., iar, în temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., a confiscat bucăţile de material lemnos (coada lopeţii) folosite de inculpat la comiterea infracţiunii.

Totodată, în baza art. 14 alin. (1), art. 346 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a admis acţiunile civile formulate în cauză şi l-a obligat pe inculpat la plata sumelor de 4.658,90 RON şi 4.182,72 RON către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. N.O. Iaşi, la 81,41 RON către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Sfântul I. Suceava, precum şi la 10.000 RON daune materiale, 150.000 RON daune morale, 26.500 RON - suma globală reprezentând despăgubirile periodice lunare calculate de la data săvârşirii faptei până la data pronunţării hotărârii, şi în continuare câte 500 RON despăgubiri periodice lunare, de la data pronunţării sentinţei şi până la încetarea stării de nevoie, către partea civilă H.C..

În temeiul art. 193 alin. (3) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile H.C. suma de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariu de avocat, iar, în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:

La data de 18 ianuarie 2008, partea vătămată H.C. împreună cu martorul Z.C.C. au cărat gunoi pentru inculpatul S.P.P.. în acest timp, partea vătămată şi inculpatul au consumat băuturi alcoolice în mai multe locuri. în jurul orei 18:30, între partea vătămată şi inculpat, care se aflau la locuinţa celui din urmă, a izbucnit un conflict verbal în momentul în care cea dintâi i-a solicitat plata pentru munca prestată. Pe fondul conflictului, inculpatul a luat o lopată ce era sprijinită de peretele grajdului, lângă celelalte unelte, şi a lovit-o pe partea vătămată H.C. în cap, aceasta căzând la pământ în stare de inconştienţă. După lovirea lui H.C., inculpatul, împreună cu martorul Z.C.C., au transportat partea vătămată la domiciliul mamei sale, unde a pretins că nu ştie ce s-a întâmplat cu aceasta şi că ar fi găsit-o în şanţ. în urma loviturii, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale şi care i-au pus viaţa în pericol, stabilindu-se, totodată, că lipsa de substanţă osoasă i-a produs acesteia o infirmitate permanentă, cu scăderea capacităţii de muncă în procent de 25%.

La reţinerea acestei situaţii de fapt, Tribunalul a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, respectiv declaraţiile părţii vătămate H.C., depoziţiile martorilor Z.C.C., H.O., H.M., H.L., S.G.S., P.G., H.I., S.Ş. şi S.V., raportul de constatare medico-legală din 18 februarie 2008 emis de S.M.L. Iaşi, precum şi declaraţiile date de inculpat, în care a recunoscut nuanţat comiterea faptei în modalitatea reţinută de instanţă.

În drept, instanţa a apreciat că fapta inculpatului S.P.P., constând în aceea că, la data de 18 ianuarie 2008, i-a aplicat părţii vătămate H.C. o lovitură cu o lopată în zona capului, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale şi care i-au pus viaţa în pericol, producându-i, totodată, o infirmitate fizică permanentă prin lipsa de substanţă osoasă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 lit. c) C. pen..

Contrar susţinerilor apărării, judecătorul fondului a arătat că, sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide, având în vedere în acest sens obiectul vulnerant folosit - o lopată, zona corpului vizată - cea a capului, intensitatea deosebită a loviturii, precum şi urmările produse constând în leziuni grave ce au pus în primejdie viaţa victimei, împrejurări ce evidenţiază fără dubiu, în opinia Tribunalului, faptul că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului acţiunii sale, pe care 1-a acceptat, chiar dacă nu l-a urmărit.

Totodată, faţă de probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a considerat că nu pot fi reţinute în favoarea inculpatului dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., aşa cum a solicitat acesta, nefrind îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru existenţa scuzei provocării.

S-a arătat în acest sens, că neînţelegerea dintre părţi relevă o divergenţă obişnuită în cadrul raporturilor sociale, iar conduita părţii vătămate H.C. nu poate fi interpretată nicidecum ca având acel caracter care să-i imprime inculpatului o stare de puternică tulburare sau emoţie sub imperiul căreia să comită infracţiunea reţinută în sarcina sa. Astfel, Tribunalul a subliniat că proferarea de către victimă a unor injurii la adresa inculpatului nu poate îmbrăca haina juridică a unui act provocator, precum şi faptul că, în cauză, nu s-a demonstrat împrejurarea că partea vătămată ar fi încercat, iniţial, să-l agreseze cu un par pe S.P.P., aşa cum a susţinut acesta din urmă în cursul cercetării judecătoreşti.

Prin prisma acestor considerente, instanţa a conchis că inculpatul a comis infracţiunea pe fondul unei surescitări nervoase care nu se poate aprecia că îşi are izvorul în acţiunea victimei, în condiţiile în care nicio altă manifestare anterioară a părţilor nu a trădat un comportament violent, dimpotrivă, observându-se că acestea au consumat împreună băuturi alcoolice, reacţia inculpatului apărând pe fondul unei tulburări de personalitate instabile, cu manifestări constant antisociale, motiv pentru care a şi acţionat ilicit, hotărârea infracţională fiind cea care a generat „starea de rău", iar nu vreun act provocator al părţii vătămate.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi a ţinut seama de gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei comise, dedus din împrejurările concrete în care acesta a acţionat şi care relevă potenţialul său sporit de agresivitate, de urmarea produsă, concretizată în planul realităţii faptice prin punerea în primejdie a vieţii unui seamăn, victima fiind chiar vărul inculpatului, precum şi de elementele ce caracterizează persoana acestuia, recidivist postexecutoriu, cu un trecut infracţional bogat, obiectivat în fişa sa de cazier judiciar, fiind anterior condamnat inclusiv pentru o tentativă de omor calificat ce a atras reţinerea prevederilor art. 176 lit. c) C. pen., aspect ce denotă absenţa capacităţii sale de a se reintegra social şi de a se adapta la standardele normative ale societăţii, aşa cum rezultă şi din conţinutul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 2012 întocmit de I.N.M.L. „M.M." Bucureşti, care a concluzionat că inculpatul dovedeşte „imaturitate şi instabilitate psihoemoţională(...); slabă capacitate de inhibiţie, conformism, lipsa de individualitate; atitudine extraprimitivă; contact dispersat şi nefericit cu lumea(...); comportament antisocial". Deşi inculpatul a invocat, cu relevanţă sub aspectul individualizării judiciare a sancţiunii penale, comportarea sinceră pe parcursul procesului penal şi atitudinea adoptată după săvârşirea infracţiunii, cu referire expresă la ajutorul acordat victimei, instanţa de fond a apreciat că nu pot fi reţinute în favoarea sa dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere conduita oscilantă a acestuia pe parcursul procesului penal -iniţial, în faţa organelor de cercetare penală, zădărnicind aflarea adevărului prin prezentarea unei situaţii ce nu corespundea realităţii (susţinând că victima a fost găsită în drum), îngreunând, astfel, eforturile de a se identifica autorul infracţiunii, iar, în cursul cercetării judecătoreşti adoptând o atitudine doar parţial sinceră, susţinând fără just temei că a comis infracţiunea în stare de provocare -, comportamentul manifestat după săvârşirea faptei -când a ignorat situaţia critică în care se afla victima, transportând-o la domiciliul mamei sale, în loc să solicite intervenţia unei echipe de specialitate care să-i acorde de urgenţă primul ajutor medical şi abandonând-o în căruţă aproximativ 30 de minute, timp în care inculpatul s-a oprit împreună cu martorul Z.C.C. la locuinţa martorului H.I. pentru a consuma băuturi alcoolice -, precum şi împrejurarea că nu a depus stăruinţă pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, neacordând suport financiar victimei în vederea restabilirii sănătăţii acesteia.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite în persoana inculpatului condiţiile răspunderii civile delictuale faţă de toate persoanele constituite părţi civile în procesul penal, motiv pentru care l-a obligat pe acesta la plata despăgubirilor materiale şi morale solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită.

Referitor la prejudiciului material suferit de partea vătămată H.C., s-a arătat că acesta a fost generat de alocarea unor sume de bani pentru procurarea medicamentaţiei, efectuării tratamentelor de recuperare şi monitorizării clinice desfăşurate în unităţile spitaliceşti din municipiile Suceava şi Iaşi, pe o lungă perioadă de timp, în scopul refacerii sănătăţii, dar şi pentru asigurarea transportului, fiind dovedite atât cu înscrisurile depuse la dosar (chitanţe), cât şi cu declaraţiile martorilor M.P. şi P.G..

Sub aspectul prejudiciului moral încercat de aceeaşi parte vătămată, Tribunalul a apreciat că acesta decurge din traumele fizice şi psihice cauzate prin fapta inculpatului, resimţite de victimă atât pe perioada convalescenţei subsecventă practicării de urgenţă a unei operaţii chirurgicale, cât şi ulterior, fiind nevoită să se supună procedurilor de recuperare, sechelele postraumatice afectând în continuare negativ participarea sa la viaţa socială şi de familie, comparativ cu situaţia anterioară vătămării produse prin infracţiune, care a condus vizibil la alterarea condiţiilor de viaţă ale acesteia. Ca urmare, instanţa a apreciat că, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de partea vătămată H.C., suma de 150.000 RON apare ca fiind rezonabilă faţă de suferinţa cauzată, ea fiind condamnată practic la o relativă izolare, în condiţiile în care se deplasează cu dificultate, sechelele fiind vizibile - hemiplagie dreapta posttraumatică, subliniindu-se în acelaşi context că şi soluţia de condamnare pronunţată în planul acţiunii penale trebuie să asigure victimei satisfacţia echitabilă, directă şi imediată, de ordin moral, pentru nedreptatea suferită, justiţia fiind înfăptuită prin întrepătrunderea celor două modalităţi. în acelaşi sens, instanţa a reţinut ca incontestabil faptul că infirmitatea permanentă îi limitează considerabil părţii civile H.C. accesul la o viaţă socială activă, aceasta rămânând marcată pe întreaga durată a vieţii prin restrângerea libertăţii de mişcare, deficienţele psiho-motorii creându-i un complex de inferioritate, dar şi la prestarea anumitor activităţi lucrative din care să-şi câştige existenţa, neputinţa fizică la această vârstă imprimându-i, în aceeaşi măsură, un sentiment de inutilitate. A considerat instanţa că suma ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale va permite atenuarea urmărilor nefaste ale agresiunii care, în esenţă, au condus la scoaterea părţii vătămate din circuitul firesc al vieţii sociale şi particulare, aceasta fiind, aşa cum au relevat probele testimoniale administrate, dependentă de ajutorul mamei sale, în condiţiile în care este în imposibilitate de a-şi folosi mâna dreaptă.

Instanţa a apreciat, totodată, ca fiind justificate şi despăgubirile periodice solicitate, având în vedere că partea vătămată H.C. a rămas cu o infirmitate permanentă cu scăderea capacităţii de muncă în procent de 25%, aceasta necesitând, pe de o parte, îngrijire atentă şi susţinută, atât din punct de vedere medical cât şi afectiv, emoţional iar, pe de altă parte, fiind împiedicată să dobândească, la nivelul propriilor nevoi, câştiguri din muncă. Ca urmare, ţinând seama de sporirea nevoilor de viaţă ale victimei, precum şi de împrejurarea că, în prezent, aceasta este o persoană cu dizabilităţi, fiind încadrată în gradul II de handicap şi beneficiind de o pensie de invaliditate insuficientă pentru un trai decent, instanţa, raportându-se la venitul minim pe economie, a stabilit, sub forma unei prestaţii periodice, echivalentul bănesc al efortului suplimentar pe care partea vătămată îl va depune pe viitor pentru desfăşurarea unei activităţi aducătoare de venituri, cuantificându-l la suma de 500 RON lunar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.P.P., criticând-o, în principal, sub aspectul greşitei calificări juridice dată faptei, sens în care a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., iar, în subsidiar, pentru greşita individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată, cerând reducerea cuantumului acesteia sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere conduita sa procesuală sinceră, precum şi faptul că a fost provocat de partea vătămată, care i-a adresat cuvinte jignitoare.

Prin decizia penală nr. 105 din 26 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul S.P.P., a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 115 din 25 iunie 2012 a Tribunalului Suceava, iar, în rejudecare, l-a condamnat pe inculpatul S.P.P., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (176) alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), parte vătămată fiind H.C., la pedeapsa principală de 7 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii penale apelate şi dispunând rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta în apel.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi încadrarea în drept a acesteia, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză, din care rezultă că inculpatul a comis fapta de care este acuzat în împrejurările arătate în considerentele sentinţei atacate, vinovăţia sa fiind în mod just stabilită.

În acord cu Tribunalul, instanţa de apel a apreciat, totodată, că inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide, având în vedere în acest sens obiectul vulnerant folosit, respectiv o lopată, intensitatea loviturii, zona corpului vizată - cea a capului, precum şi leziunile cauzate, chiar dacă rezultatul prevăzut şi acceptat ca posibil nu s-a produs din cauze independente de voinţa sa, viaţa victimei fiind salvată doar ca urmare a ajutorului de specialitate primit şi a practicării unei intervenţii chirurgicale.

De asemenea, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă nu a reţinut circumstanţa atenuantă legală a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., apreciind că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege, nefăcându-se dovada existenţei unui act provocator din partea victimei, produs prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, care să fi determinat o puternică tulburare sau emoţie inculpatului, sub imperiul căreia acesta să fi săvârşit fapta dedusă judecăţii.

Relativ la pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea a constatat, însă, că aceasta este prea aspră în raport cu gravitatea faptei comise, apreciind că o pedeapsă principală de doar 7 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani sunt în măsură să răspundă cerinţelor de sancţionare, coerciţie şi reeducare prevăzute de art. 52 C. pen..

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a constatat, în esenţă, că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile pentru a fî antrenată răspunderea civilă în persoana inculpatului S.P.P., întrucât prin acţiunea săvârşită cu intenţie, acesta a cauzat fiecăreia dinte părţile civile câte un prejudiciu material, iar părţii civile H.C. şi un prejudiciu moral, între cele două elemente existând legătură de cauzalitate. Astfel, s-a apreciat de către instanţa de control judiciar că Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14, 346 C. proc. pen., art. 998 C. civ. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, admiţând acţiunile civile formulate de părţile civile Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. N.O. Iaşi, Spitalul Judeţean de Urgenţă Sfântul I. Suceava şi H.C. şi obligându-l pe inculpat la plata despăgubirilor civile solicitate de acestea, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar şi cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză (cu privire la prejudiciul material şi moral cauzat victimei H.C.).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.P.P., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., recurentul a susţinut că Tribunalul şi Curtea de apel au dat o greşită calificare în drept faptei de care este acuzat, solicitând schimbarea încadrării juridice a acesteia în infracţiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), întrucât, anterior, nu a mai săvârşit o altă infracţiune de omor, aşa cum, în mod eronat, au reţinut instanţele inferioare pentru a face aplicarea art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., ci doar o tentativă la această infracţiune, situaţie în care nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de textul de lege menţionat pentru existenţa infracţiunii de omor deosebit de grav.

În strânsă legătură cu această critică, inculpatul a invocat şi motivul de recurs reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 20 C. proc. pen., solicitând aplicarea în privinţa sa - ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei în infracţiunea de tentativă de omor - a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., faţă de atitudinea sinceră şi cooperantă manifestată pe parcursul procesului penal.

De asemenea, prin prima dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., recurentul a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, solicitând reducerea acesteia sub minimul prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, prin acordarea unei eficiente sporite circumstanţelor sale personale şi prin reţinerea prevederior art. 73 lit. b) C. pen., privind circumstanţa atenuantă legală a provocării.

Deşi nu a precizat cazul de casare în care se încadrează această critică, recurentul a invocat şi greşita soluţionare de către instanţele inferioare a acţiunii civile promovate de partea vătămată H.C., apreciind cuantumul despăgubirilor materiale şi morale acordate victimei ca fiind exagerat şi solicitând diminuarea lui în raport cu prejudiciul efectiv produs - dovedit cu probele administrate în cauză - şi posibilităţile sale concrete de a-l acoperi.

Examinând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17, 17², 20 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.P.P. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

1. Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 385^g alin. (1) pct. 1 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, apreciind, în raport cu situaţia de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat şi a datelor ce ţin de antecedenţa penală a acuzatului, că activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul S.P.P. a fost corespunzător încadrată în dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen..

Astfel, potrivit art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., constituie infracţiunea de omor deosebit de grav uciderea unei persoane de către făptuitorul care a mai săvârşit un omor.

Rezultă, aşadar, că incidenţa agravantei prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. este determinată de antecedenţa făptuitorului, care demonstrează persistenţa sa în ceea ce priveşte săvârşirea faptei şi îl caracterizează ca fiind deosebit de periculos, neavând relevanţă, din punct de vedere al aplicabilităţii textului de lege menţionat, dacă prima acţiune comisă a reprezentat un omor consumat sau doar o tentativă de omor.

În acest sens, trebuie precizat că, sub aspectul periculozităţii sociale a făptuitorului, nu există deosebiri esenţiale între cel ce comite pentru prima dată o tentativă de omor, caz în care moartea persoanei nu s-a produs datorită unor împrejurări independente de voinţa acestuia, şi cel care săvârşeşte pentru prima oară un omor consumat, în ambele situaţii comiterea unui nou omor demonstrând aceeaşi gravă lipsă de respect faţă de una dintre cele mai importante valori sociale ocrotite de lege, şi anume viaţa omului.

Pe de altă parte, se observă că legiuitorul, caracterizând antecedenţa făptuitorului, se referă la săvârşirea anterioară a unui omor, deci a unei infracţiuni de omor, or, potrivit art. 144 C. pen., prin „săvârşirea/comiterea unei infracţiuni" se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

Având în vedere aceste aspecte, înalta Curte, contrar susţinerilor recurentului, apreciază, în deplin acord cu Tribunalul şi instanţa de prim control judiciar, că dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. sunt incidente şi în cazul în care prima faptă săvârşită constituie o tentativă de omor şi nu o infracţiune de omor consumat, situaţie care se regăseşte şi în speţa dedusă judecăţii, inculpatul S.P.P. fiind condamnat, prin sentinţa penală nr. 59 din 23 septembrie 1992 a Tribunalului Suceava, la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 C. pen., pedeapsă a cărei executare a început pe 19 iulie 1995 şi a expirat la data 18 iulie 2004, constituind primul termen al recidivei mari postexecutorii în care a fost săvârşită infracţiunea de tentativă de omor deosebit de grav ce formează obiectul prezentei cauze (Dosar nr. 4070/314/2009 şi Dosar nr. 3466/314/2011, ambele ale Judecătoriei Suceava, dos. recurs).

Ca urmare, apreciind că, în mod întemeiat, a fost reţinută, în speţă, incidenţa agravantei prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. şi că instanţele inferioare au dat o corectă încadrare juridică faptei comise de inculpat, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., invocat de acesta în cuprinsul motivelor de recurs.

2. în ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 20 C. proc. pen., Înalta Curte arată că acesta vizează doar situaţiile în care, după pronunţarea hotărârii atacate şi până la judecarea recursului, a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului, prin care fapta a fost dezîncriminată (art. 12 C. pen.) sau care cuprinde dispoziţii mai favorabile pentru acesta sub aspectul încriminării sau al pedepsei (art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)), nefîind incident în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intrat în vigoare anterior pronunţării hotărârii recurate, iar instanţa inferioară a omis să o aplice sau a făcut o greşită aplicare a acesteia, caz în care respectiva nelegalitate nu poate fi cenzurată decât prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen..

Invocând acest caz de casare, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate de instanţele inferioare sub aspectul neaplicării cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320¹ alin. (7) teza I C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că respectivele dispoziţii legale erau incidente în speţă, în raport cu fapta săvârşită, ce trebuia încadrată în prevederile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., şi faţă de atitudinea sa procesuală sinceră şi cooperantă.

Având în vedere criticile concrete formulate, precum şi împrejurarea că, la data sesizării instanţei de fond (25 mai 2011), prevederile art. 320¹ C. proc. pen. erau deja în vigoare, Tribunalul refuzând, însă, motivat aplicarea lor (încheierea din 28 noiembrie 2011), Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi analizate în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. - nefiind vorba de intervenirea unei legi penale mai favorabile condamnatului după pronunţarea hotărârii atacate - ci numai prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., aspectele invocate de recurent vizând, de fapt, încălcarea de către instanţa de fond şi cea de apel a legii materiale şi procesuale, prin neaplicarea unor prevederi legale care, în opinia sa, trebuiau aplicate în cauză.

3. Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.

a. Cu referire la dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a acestora, respingând în mod întemeiat cererea inculpatului S.P.P. de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate.

Într-adevăr, aşa cum a susţinut recurentul, la termenul de judecată din data de 17 octombrie 2011, audiat fiind de către prima instanţă, acesta a recunoscut comiterea faptei reţinute în sarcina sa şi a solicitat ca judecata să se desfăşoare în condiţiile art. 320¹ C. proc. pen., însuşindu-şi probele administrate în cauză de către organele de anchetă penală (dos. fond).

Ulterior, însă, în şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2011, subsecvent repunerii cauzei pe rol, Tribunalul a dispus, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale din infracţiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., în cea de tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 lit. c) C. pen., situaţie în care, faţă de dispoziţiile art. 320¹ alin. (7) teza a II-a C. proc. pen., a constatat inalicabilitatea prevederilor legale invocate la termenul din 17 octombrie 2011 şi a respins solicitarea inculpatului de soluţionare a cauzei potrivit procedurii simplificate.

Procedând astfel, în raport cu noua calificare juridică dată faptei, justificată, aşa cum s-a arătat pe larg la punctul 1 din considerente, de datele ce ţin de antecedenţa penală a acuzatului, instanţa de fond a realizat o corectă aplicare a legii, poziţia procesuală a inculpatului neputând fi valorificată în condiţiile 320¹ C. proc. pen. deoarece acţiunea penală vizează o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă faptele au rămas în forma imperfectă a tentativei. în acest sens, se au în vedere dispoziţiile art. 141¹ C. pen., potrivit cărora, prin pedeapsă prevăzută de lege, se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează infracţiunea în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Împrejurarea că prevederile art. 320¹ alin. (7) teza I C. proc. pen. cuprind norme de drept substanţial nu constituie un argument care să conducă la concluzia aplicabilităţii lor în cauză, având în vedere că acestea pot deveni incidente numai în anumite condiţii procedurale, respectiv în situaţia admiterii cererii de către instanţă, or, solicitarea inculpatului fiind în mod corect respinsă de judecătorul fondului, nu se mai poate ajunge la cadrul procesual care să permită aplicarea respectivelor dispoziţii legale.

b. în ce priveşte critica formulată de recurentul inculpat cu referire la cuantumul despăgubirilor civile materiale acordate victimei H.C., care ar depăşi, în opinia sa, atât prejudiciul efectiv produs, dovedit cu probele administrate în cauză, cât şi posibilităţile sale concrete de a-l acoperi, critică care, formal, se circumscrie aceluiaşi caz de casare prevăzut art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., Înalta Curte apreciază, de asemenea, că este neîntemeiată, constatând că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. în vigoare la data săvârşirii faptelor (aplicabile în cauză potrivit art. 223 raportat art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind noul C. civ.).

Astfel, potrivit art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", iar în conformitate cu prevederile art. 999 C. civ., „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".

Principiul general ce rezultă din dispoziţiile legale menţionate este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, autorul prejudiciului fiind obligat să acopere nu numai paguba efectiv produsă (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

În aplicarea acestui principiu, în mod corect Tribunalul a procedat la obligarea inculpatului să plătească părţii civile H.C. suma de 10.000 RON daune materiale reprezentând contravaloarea medicamentelor, a tratamentelor de recuperare efectuate în scopul refacerii sănătăţii grav afectate în urma infracţiunii comise şi a transportului la unităţile spitaliceşti din municipiile Iaşi şi Suceava, precum şi despăgubiri periodice lunare de la data săvârşirii faptei şi până la pronunţarea sentinţei - cuantificate la suma globală de 26.500 RON - şi în continuare, până la încetarea stării de nevoie, calculate la câte 500 RON/lună, reprezentând echivalentul bănesc al efortului suplimentar pe care victima îl va depune în viitor pentru prestarea unei activităţi aducătoare de venituri şi contravaloarea câştigului din muncă nerealizat de aceasta ca urmare a diminuării cu 25% a capacităţii sale de muncă datorită leziunilor cauzate prin fapta ilicită a inculpatului.

Atât existenţa prejudiciului material cauzat părţii vătămate prin infracţiunea săvârşită de inculpat, cât şi întinderea acestuia au fost temeinic dovedite în cauză, conform art. 1169 C. civ., prin depoziţiile martorilor M.P. şi P.G. (dos. fond) şi înscrisurile depuse în probaţiune la dosar, suma acordată cu titlu de despăgubiri materiale fiind aptă să asigure restabilirea situaţiei anterioare a victimei, fără să determine o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia.

Totodată, în mod corect, la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate părţii civile nu a fost luată în considerare, aşa cum a solicitat inculpatul, starea materială a acestuia, posibilităţile concrete ale autorului faptei ilicite de a acoperi paguba cauzată neconstituind, potrivit legii, un criteriu pentru determinarea cunatumului prejudiciului, care, aşa cum s-a arătat anterior, se impune a fi reparat integral, independent de situaţia financiară a făptuitorului din momentul săvârşirii infracţiunii.

Ca urmare, având în vedere aceste considerente şi faţă de materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că instanţele inferioare au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ., nefiind incident nici sub acest aspect cazul de casare prevăzut art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen..

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului inculpat de reexaminare a cuantumului daunelor morale, este de menţionat că,

în opinia Înaltei Curţi, aceasta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. şi niciunuia dintre celelalte motive de recurs expres şi limitativ reglementate de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen..

În acest sens, Înalta Curte arată că reindividualizarea cuantumului daunelor morale nefiind o chestiune de legalitate, ci de apreciere, ce implică o anumită doză de aproximare din partea organelor judiciare, nu este posibilă în calea de atac a recursului care, fiind eminamente devolutivă asupra chestiunilor de drept, nu permite cenzurarea acelor elemente stabilite de instanţele inferioare pe baza unor consideraţii de ordin subiectiv, care nu îşi găsesc corespondent în realitatea materială şi nu pot fi, astfel, verificate pe baza unor criterii obiective. Daunele morale se raportează, în esenţă, la un prejudiciu de ordin afectiv, care nu este susceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii preexistente, ci este supus unei aprecieri esenţial subiective a instanţelor de judecată.

3. în ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepsei cu închisoarea stabilită de instanţa de apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susţinerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptei şi circumstanţele personale ale inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancţiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere de Curtea de apel importanţa deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea infracţiunii, modalitatea în care a acţionat inculpatul care, pe fondul unui conflict spontan şi a consumului de alcool, i-a aplicat victimei o lovitură în cap cu o lopată, lăsând-o în stare de inconştienţă şi cauzându-i leziuni traumatice care i-au pus viaţa în pericol şi i-au produs o infirmitate permanentă prin lipsa de substanţă osoasă, după care a transportat-o la locuinţa mamei sale pretinzând că nu ştie ce s-a întâmplat cu aceasta şi că a găsit-o în şanţ, fără a lua măsurile necesare şi a anunţa serviciul medical de urgenţă în vederea acordării de îngrijiri medicale, precum şi datele ce caracterizează persoana acestuia - în vârstă de 43 de ani, consumator de băuturi alcoolice în exces, cu un comportament violent, recidivist postexecutoriu, fiind condamnat în repetate rânduri atât pentru comiterea unor infracţiuni de prejudiciu (art. 208, 209 C. pen.), cât şi de violenţă (art. 211 şi art. 180 C. pen.), inclusiv pentru infracţiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. (sentinţa penală nr. 59 din 23 septembrie 1992 a Tribunalului Suceava), aspect ce denotă perseverenţa sa infracţională, specializarea în comiterea aceluiaşi gen de fapte şi demonstrează împrejurarea că scopul pedepselor aplicate anterior, ca măsură de constrângere şi mijloc de reeducare şi prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu a fost atins.

Referitor la comportamentul procesual al inculpatului, aspect invocat de acesta ca împrejurare de natură să atragă reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, Înalta Curte, în acord cu instanţele inferioare, constată, pe de o parte, contrar susţinerilor recurentului, că atitudinea sa pe parcursul procedurii judiciare a fost una oscilantă, iniţial încercând să inducă în eroare organele judiciare prin acreditarea ideii că a găsit victima într-un şanţ, iar, pe de altă parte, că poziţia sa parţial sinceră adoptată în cursul cercetării judecătoreşti nu poate fi valorificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nefiind aptă, prin ea însăşi, în contextul gravităţii sporite a faptei şi a datelor ce caracterizează persoana inculpatului, să reducă în aşa măsură periculozitatea socială a acestuia încât să justifice reţinerea în favoarea lui de circumstanţe atenuante.

Având în vedere toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de instanţa de prim control judiciar în procesul de cuantificare a sancţiunii penale, Înalta Curte apreciază că nu se impune, în cauză, atenuarea răspunderii penale a inculpatului, sancţiunea penală aplicată de Curtea de apel fiind corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporţională atât cu gravitatea faptei, cât şi cu circumstanţele personale ale recurentului şi aptă să asigure reeducarea acestuia şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 .C. pen..

De asemenea, raportat la situaţia de fapt reţinută de Tribunal şi confirmată de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., probatoriul administrat pe parcursul procedurii judiciare nedemonstrând existenţa vreunui act provocator din partea victimei, produs prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, care să fî determinat o puternică tulburare sau emoţie inculpatului, sub stăpânirea căreia acesta să fi comis infracţiunea de care este acuzat.

Deşi real faptul că partea vătămată, la refuzul inculpatului de a-i plăti contravaloarea muncii prestate, a adresat acestuia cuvinte jignitoare, aşa cum rezultă din declaraţiile martorului Z.C.C., Înalta Curte, în acord cu instanţele inferioare, apreciază că respectiva împrejurare nu se circumscrie prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., nefîind vorba de o atitudine agresivă a victimei sau de o altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze inculpatului o puternică tulburare sau emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea unei infracţiuni.

Pe de altă parte, cu toate că inculpatul a susţinut în faţa instanţei că, anterior comiterii infracţiunii, a fost lovit de victimă cu o bucată de lemn, în mod corect judecătorul fondului şi Curtea de apel au înlăturat această apărare formulată pentru prima dată în cursul cercetării judecătoreşti, nefîind invocată de acuzat în faza nepublică a procesului şi nici confirmată de celelalte probe administrate în cauză, respectiv declaraţiile părţii vătămate H.C., depoziţiile martorului ocular Z.C.C. şi procesul verbal de cercetare la faţa locului, însoţit de planşele foto.

Ca urmare, se constată că, în mod întemeiat, instanţele inferioare au apreciat că nu sunt incidente, în speţă, dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante legale a provocării.

În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17, 17², 20 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.P..

Totodată, având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.P. împotriva deciziei penale nr. 105 din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Constată că recurentul inculpat S.P.P. este arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 778/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 77/2013. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 75/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 76/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 77/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 778/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7), infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/20 ICCJ. Decizia nr. 78/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 780/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 781/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), falsul în declaraţii (art. 292 C.p.). Recurs