Art. 7 Procedura prealabilă Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ

CAPITOLUL II
Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ

Art. 7

Procedura prealabilă

(1) Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

(11) În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta.

(3) Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).

(4) Plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor alin. (1), se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g).

(5) În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a funcţionarilor publici sau al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) şi la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă.

(6) Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7), care va începe să curgă:

a) de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;

b) de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una dintre părţi, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului;

c) de la data încălcării obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;

d) de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricărei alte cauze care atrage stingerea obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului;

e) de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului.

(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.

Legea 554 2004 a contenciosului administrativ actualizată prin:

Decizie Curtea Constituţională - referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 din 19 octombrie 2007, Monitorul Oficial 707/2007;

Legea 262/2007 - pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 din 19 iulie 2007, Monitorul Oficial 510/2007;

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 7 Procedura prealabilă  Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ

Comentarii despre Art. 7 Procedura prealabilă Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ

     

# A.I. 04-Noiembrie-2013
1. Reguli generale. Această materie, de asemenea, a cunoscut mai multe formulări de la schiţa de proiect din 1998 până la textul final al legii.

O bună perioadă de timp, în ceea ce ne priveşte, am pledat pentru caracterul facultativ al plângerii (procedurii) prealabile, sens în care s-a redactat, la Catedra de Drept public a Facultăţii de Drept Bucureşti, şi proiectul Legii contenciosului administrativ înaintat Parlamentului de către Guvernul Radu Vasile.

Contactul cu realităţile juridice din ţările Uniunii Europene, îndeosebi din Germania, precum şi textele din Constituţia U.E., îndeosebi includerea dreptului la o bună administrare, ne-a determinat să ne schimbăm poziţia. Dreptul la o bună administrare înseamnă şi obligaţia administraţiei de a reflecta asupra sesizării cetăţeanului. Preferabil este ca administraţia, într-o procedură necon-tencioasă, să rezolve starea conflictuală rezultată în urma intrării în vigoare a actelor sale. De altfel, obligativitatea procedurii prealabile rezultă şi din spiritul art. 102 alin. 2 din Constituţia României, text la care ne-am referit într-un comentariu anterior.

Legea, cum s-a arătat, rezolvă situaţia procedurii prealabile când există o jurisdicţie administrativă specială, iar partea nu optează pentru această cale jurisdicţională.

Ca element de noutate se reglementează şi posibilitatea de a exercita acţiunea prealabilă şi de către o terţă persoană, fiind un efect al recunoaşterii terţei persoane a calităţii de subiect de sezină a instanţei de contencios administrativ, cum s-a arătat.

Legea arată expres situaţiile în care este necesară plângerea prealabilă (alin. 5), precum şi semnificaţia pe care o dobândeşte plângerea prealabilă în cazul contractelor administrative, fiind vorba de procedura concilierii din comercial 43.

Din logica internă a textului la care ne referim şi din coroborarea acestuia cu art. 2, art. 8 şi art. 11 rezultă că procedura prealabilă este posibilă numai în cazul actului administrativ unilateral tipic, adică numai atunci când este vorba de manifestare expresă de voinţă, nu şi de refuz nejustificat ori de tăcere.

De asemenea, procedura prealabilă nu este necesară în cazul „contenciosului obiectiv", adică al acţiunilor introduse de autorităţile publice nominalizate - prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. La fel, nu este necesară procedura prealabilă în cazul acţiunilor introduse de orice persoană vătămată prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, prevederile din alin. 5 al art. 7 urmând, fireşte, să fie coroborate cu prevederile art. 9, care dezvoltă soluţia de principiu din art. 1 alin. 7 al Legii, respectiv din art. 126 alin. 6 teza II din Constituţie.

După cum rezultă din partea finală a alin. 5 al art. 7 la care ne referim, unde se face trimitere la art. 4 alin. 2, din lege, procedura prealabilă nu este necesară nici în cazul acţiunilor care au ca obiect excepţia de nelegalitate.

2. Regimul termenelor. Respectându-se tradiţia, legea menţine prin alin. 1 termenul de 30 de zile pentru sesizarea autorităţii administrative emitente sau, după caz, a autorităţii ierarhic superioare, evident acolo unde există o atare ierarhie şi, fireşte, dacă reclamantul preferă să sesizeze acest organ. Acest termen începe să curgă de la data comunicării actului, fiind vorba de regulă. Tot de regimul juridic al regulii ţine şi introducerea plângerii prealabile, pentru motive temeinice, peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului, termen calificat expres ca fiind de prescripţie.

Din coroborarea alin. 1 cu alin. 7, rezultă că termenul de 30 de zile este un termen de recomandare, nu însă fără consecinţe juridice, depăşirea termenului, fără să fie motivată temeinic, poate conduce la o soluţie a autorităţii administrative de respingere a plângerii prealabile pentru tardivitate. De vreme ce plângerea prealabilă se adresează autorităţii publice emitente sau, după caz, organului său ierarhic, mai ales în cazul autorităţilor administraţiei de stat, este de la sine înţeles că autoritatea sesizată va aprecia dacă motivele invocate pentru introducerea peste termenul de 30 de zile sunt sau nu temeinice. Nimic nu opreşte însă ca persoana vătămată în acţiunea pe care o va introduce în faţa instanţei de contencios administrativ să justifice comportamentul abuziv şi, implicit, existenţa unui refuz nejustificat tocmai pe ideea respingerii plângerii prealabile pentru tardivitate.

De la regula motivării depăşirii termenului de 30 de zile până la împlinirea termenului de 6 luni este reglementată o excepţie, prin alin. 3, pentru terţa persoană.

Legiuitorul a înţeles ca în acest caz să precizeze, cum este şi firesc, că termenul începe să curgă din momentul în care terţa persoană a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Se impun două precizări. Prima, legea nu cere ca terţa persoană să fi

intrat în posesia actului, legea cere ca terţa persană să fi luat la cunoştinţă despre existenţa acestui act. Spre pildă, despre existenţa unei autorizaţii de construcţii se poate lua la cunoştinţă din afişul public al organizării de şantier. A doua, dacă terţa persoană a luat la cunoştinţă peste termenul de 6 luni de la data emiterii actului, dreptul la plângere prealabilă s-a prescris, iar plângerea va fi respinsă ca atare. Fireşte, fiind vorba de un termen de prescripţie şi acesta este supus, ca orice termen de prescripţie, suspendării, întreruperii, operând şi repunerea în termen, aspecte pe care le poate sesiza autorităţii publice în cauză şi, apoi, instanţei de judecată.

Securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice, a efectelor actelor administrative impun ca asemenea acţiuni să poată fi introduse într-un interval de timp, iar termenul de 6 luni este un termen rezonabil, necesitatea introducerii unui termen fiindu-ne sugerată de către unele instanţe, cum se poate constata din prima parte a lucrării.

Cât priveşte termenul în care autoritatea publică emitentă este obligată să se pronunţe, alin. 4 al art.7, în redactarea finală, dată de Comisia juridică a Senatului, face trimitere la „sediul definiţiilor, la art. 2 alin. 1 lit. g), unde se prevede un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, în cazul nostru a plângerii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Formularea „dacă prin lege nu se prevede alt termen vizează, înainte de toate, „dreptul comun al petiţio-nării, adică legea la care face trimitere art. 51 alin. 4 din Constituţie: „Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii“. în prezent, acest „drept comun este dat de Ordonanţa nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor 46, care reglementează pentru anumite categorii de organe termene mai mari de 30 de zile.

în al doilea rând, sintagma la care ne referim are în vedere termene speciale prevăzute prin legi speciale pentru materii speciale, cum ar fi securitatea şi apărarea naţională.
Răspunde